Cine aruncă piatra primul?

Întinderile line ale Bărăganului şi viile subcarpatice au fost martore tăcute la formarea unui popor care nu prea spune nimic pentru cineva născut la mai mult de 200 de kilometri de Tisa. Din simplul motiv că nu am avut puterea de a schimba ceva în şăgalnica noastră existenţă. Nici măcar nucleele din diasporă nu reuşesc să se identifice sub un numitor comun ci mai degrabă încearcă şicanarea reciprocă. Aş putea adăuga fără să greşesc că preferăm “sporturi” precum bătaia aplicată partenerei de viaţă, golirea sticlelor, fuga de răspundere, lipsa planurilor de lungă durată etc. Ăştia suntem şi nu văd de ce încercăm să părem altceva.  

Avem un preşedinte care se pliază perfect acestui tipar. Măcar în marea lui majoritate. Vroiam să ajung la punctul în care avem pe canalele media vizuale imaginea unui om matur “pişcând” un băieţandru, se prea poate impertinent (asta se învaţă din fragedă pruncie), cu ceva timp în urmă. Nu mai trebuie comentat momentul şi legătura lui cu apropiatul tur secund de scrutin, în care noua coaliţie vrea să nu aibă sub nici un chip surprize în ceea ce priveşte câştigarea alegerilor. Probabil sunt deja câştigate, dar tipii vor să întărească aversiunea sexului slab faţă de şeful portocaliu. Oricum, o mulţime de muieruşte cu lacrimi şiroind pe faţă de indignare şi comentatori fideli banului de orice fel, condamnă fără oprire gestul reprobabil al încă preşedintelui. Într-adevăr este lipsit de maturitate, mai ales venind de la un candidat la funcţia supremă în stat (asta era Băsescu în 2005). Însă când aflăm, că mai multe femei mor din cauza violenţei casnice decât a duo-ului cancer-accidente rutiere, situaţia se schimbă. Trăim aici, jucăm conform regulilor inventate de noi, transmise prin zestrea genetică, avem conducători care ni se potrivesc. Suntem bădărani şi, din păcate, acesta pare să ne fie pe veci destinul. Nu văd o îmbunătăţire a situaţiei ci mai degradă o degradare continuă şi în creştere.

Vreau să cred că nu mă potrivesc caracteristicilor de mai sus şi fac parte din minoritatea cu primii ani de viaţă acasă. Recunosc însă că nu mă pot detaşa de locul în care îmi duc traiul, nu-l pot nega (nici nu vreau) şi, implicit , suport catalogările adresate românilor, în general. Rămân un bădăran atâta timp cât în locul naţionalităţii mele scrie român. Simplu şi clar. Dacă l-aş acuza pe Băsescu de un lucru anormal nouă, ar trebui să ridic piatra şi s-o arunc în el. N-o pot face. Câţi dintre noi ar putea-o?

Social-democraţia, adversarul evoluţiei

“Destinul social-democraţiei este ilustrativ pentru un curent ideologic lipsit de simţ politic. Greu am găsi o mişcare de o cuminţenie filozofică mai remarcabilă, care să-şi fi cântărit mai serios conceptele şi să fi dat o demnitate mai onorabilă utopiilor. Cine, ca ea, a temperat mai ”burghez” excesele spiritului revoluţionar şi a atribuit evoluţiei atâtea virtuţi ca să scuze comodităţile oamenilor? Fără ideea de evoluţie, social democraţia este un zero, pe lângă care mai există numai blândeţea social-democraţilor.

Cumpănirea filozofică a social-democraţiei i s-a împrumutat în primele faze o semnificaţie mediocră, pentru ca să degenereze într-un exemplu trist de fadoare teoretică şi politică. Lipsa de patos şi de anvergură, preocuparea teoretică de tactică, dar fără instinct în luptă; viziunea unei fericiri comode, neancorate în necesităţile complexe ale omului (antropologia mediocră a oricărui tip de democraţie); economism searbăd şi doctrinarism stupid – sunt note ale mizeriei profunde, ale viciului şi incapacităţii politice a social-democraţiei. Faţă de ea, comunismul este un fenomen apocaliptic.” 

O spune un om care, paradoxal, a iubit ţara sa atât de mult încât nu a mai suportat să trăiască aici, să asiste la neputinţa semenilor săi şi şi-a împlinit destinul în patria lui Napoleon. Probabil este singura soluţie valabilă şi astăzi pentru a nu păcăli evoluţia. Inclusiv cea temporală…

Pierdut tomberon. Găsitorului recompensă!

Cam aşa ar putea arăta un text pus la săptămânalul de anunţuri de către o asociaţie de proprietari mai săracă cu una bucată tomberon. Deznădăjduiţi, după zile întregi de anchete interne, scenarii sumbre, înţepături adresate vecinilor, reprezentanţii locatarilor apelează la o ultimă soluţie. Dau anunţ la ziar în speranţa că vreun om cu suflet i-ar putea ajuta să găsească bunul comun. În cazul în care găsitorul nu are suflet, au ataşat oferta de recompensă. Aceasta constă într-o lună gratuită pentru acesta şi încă o persoană de a folosi tomberonul în scopul destinat din fabricaţie.

Să fie Crişul Repede hoţul nocturn? Nu ştiu, dar încerc să ajut eventualii pierzători măcar prin localizarea avuţiei pierdute…

Oricum ai folosi zoom-ul locul e acelaşi: centrul Oradiei, ziua-n amiaza mare, mijlocul apei curgătoare ce desparte primăria locală şi Piaţa Ferdinand. Indiciu suplimentar: plăcuţa bilingvă de pe pod ce dezvăluie numele râului.

P.S. Nu accept recompensă. Punct…

Şase ani…şi-o camelie

Au trecut minutele, zilele, săptămânile, lunile  şi chiar anii. Şase la număr. Au trecut multe zeci de mii de kilometri parcurşi împreună. Mereu împreună. Toate locurile prin care am trecut, fiecare întâmplare, orice leu cheltuit, poartă cu sine parfumul ei. Numai al ei. Nu-mi pare rău nici măcar de un singur fir de păr căzut în acest timp fiindcă, cu certitudine, a simţit mângăierea unică a unei adieri divine. De camelie.

Legenda spune că trăia odată o fiică de împărat deosebit de frumoasă, dar deosebit de singură, pe nume Camelia. Pentru a-şi umple timpul, aceasta îşi petrecea majoritatea timpului vorbind cu florile şi învăţase limbajul acestora.

În împărăţia peste care domnea tatăl fetei trăia un balaur care obişnuia să mănânce toate fetele în vârstă de 14 ani. Cu cât se apropia mai mult fata de această vârstă, cu atât era mai bine păzită şi cu atât erau părinţii ei mai îngrijoraţi. Cu toate că o păzeau cei mai iscusiti ostaşi, la ora 12 noaptea când fata împlinea 14 ani, balaurul reuşeşte să intre în castel, în turnul unde fusese închisă fata şi să o răpească, urmând să o ducă departe şi să o mănânce. În drum spre locul unde locuia balaurul, Camelia implora florile de pe pajiştile peste care trece să o transforme întruna de-a lor şi să o salveze.

Acestea îi ascultă voia şi o transformă într-o floare roz deosebit de fină, pe care balaurul o scapă din gheare şi care, cum atinge solul, prinde rădăcini şi dă naştere la noi flori. De cele mai variate culori şi forme. Această floare urma să se numească, aşa cum era normal, Camelia.

Am găsit o asemenea floare. O port necontenit cu mine de şase ani. Mi-a intrat în viaţă şi în suflet şi nu vreau să mai iasă de acolo. Singurul sentiment pământean pe care-l nutresc  gravitează în forma iubirii. Îmi doresc doar ca parfumul ei să-mi înveselească zilele acordate de către Divinitate în acest univers. Poate şi după.

Te iubesc…camelia mea!

D’ale lumii – varianta electorală

Duminică obişnuită de noiembrie. Timp probabil nerecomandat pasionaţilor de plajă. Scrutin prezidenţial servit cu garnitură de referendum, special pentru cei 18 milioane şi ceva. De votanţi. Cum n-aveam altceva mai bun de făcut (a se citi “din lipsă cruntă de bani”) m-am luat dimineaţa devreme-n cap şi hop la secţia de votare. Ca membru. Într-o comisie de 8 oameni gata de plictiseală comună până-n miez de noapte. Toate bune şi frumoase, ambianţă relaxată. Zâmbete împletite cu grimase de neîncredere, tonalităţi ridicate, prostie, mult parfum (adesea ieftin), pachete de la partidele parlamentare pentru membri simpatizanţi (mai mult sau mai puţin), încurcături, pompieri pe post de bodyguarzi.

Nu am fost şi nici nu întrevăd în viitorul apropiat vreo posibilitate de a fi membru de partid. Din acela înregistrat, cu carnet, activitate electorală şi ambientală.  Mă simt mai liniştit neutru, măcar din perspectiva românească a situaţiei. Timpul tace şi trece ca-n basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Mai sunt vreo două ore până la închiderea urnelor. Şi conflictul explodează pe nepusă masă. Nu contează culoarea politică a persoanei, probabil în orice partid sunt specimene de genul celei întâlnite de mine.

Cum am precizat, nu semnez condica pe la vreun partid. Cunosc însă oameni care îşi fac treaba bine în cadrul formaţiunilor politice pe care le reprezintă. Pe deasupra îmi sunt amici. Cu un asemenea om am luat legătura pentru a putea intra ca membru pe listele neparlamentarilor spre a putea îngroşa portmoneul familiei. Doar atât şi nimic mai mult. Nici măcar mai complicat. Nu propagandă, nu interese subtile spre testarea vigilenţei celorlalţi membri, nu alte subterfugii. Dar, pesemne faptul că iubesc mai mult familia decât vreo culoare politică este ceva de neconceput pentru unii. În acest context, o colegă de comisie (fiindcă mă consideram coleg , partener în ducerea la îndeplinire a unei responsabilităţi colective alături de ceilalţi 7) începe să-mi reproşeze fapte reprobabile, minciuni şi ascunzişuri cu tentă electotală. Repet, în situaţia în care nu am avut nici măcar o secundă de discuţii contradictorii sau conflicte şi nici măcar nu aveam de ce. Deci n-o puteam minţi, n-am avut ocazia. Pe deasupra, n-am încercat, nu mă interesa să mă feresc de cineva, puteam foarte bine să discut liber orice subiect. Am şi făcut-o pe alocuri. Dacă doream să ascund ceva sigur o făceam ca la carte. Individa însă(informată, ce mai, de felul în care marile partide, inclusiv cel pe care-l reprezenta, îşi pun persoane în comisii sub umbra partidelor mici – halal, mare secret sau realizare), probabil îndoctrinată cu tolcerul de cei responsabili, nu concepea ca eu să fiu prezent pentru altceva, decât ca spion advers. Fiindcă nu avea cunoştinţă ca al ei partid să mă fi “plasat” acolo, sigur eram de la inamici. Şi toată povestea…Cam aşa privesc unele persoane lumea de astăzi.

Nu-i datorez acelei persoane nimic, cu atât mai mult momentul de sinceritate pe care l-am avut atunci. Un moment pornit din sentimentul de milă pe care l-am încercat la vederea isteriei create în partea craniană a fizicului respectivei, probabil neocupată. I-am explicat algoritmul prin care m-am procopsit alături de ea (după ce toată ziua i-am făcut mare parte din treaba în cadrul comisiei, din colegialitate şi chiar respect pentru o doamnă, în primul rând şi vârstă, în al doilea) şi am încercat s-o conving de absurditatea ei şi a situaţiei doar pentru a o calma. O spun din nou, am făcut-o numai şi numai din milă. Nu ştiu cât a înţeles, dacă a reuşit să distingă pădurea de copaci dar…mai mult nu puteam face.

Patetic pentru cineva cu o vârstă la care ar trebui să ajungi însuşindu-ţi nişte atribute ale traiului. Eşecul lamentabil al unei singure vieţi insipide se răsfrânge (accidental, dar o face) asupra unora care nu trec prin viaţă ca gâsca prin heleşteu. De aceea rechinii vor fi mereu marii prădători, fiindcă au plevuşcă ieftină de aruncat la înaintare.

Trăiască berea!

Dacă în cazul femeilor avem anumite preferinţe sau pretenţii, cu berea treaba stă altfel. Începând de la faptul că începem arta degustării de la o vârstă fragedă…

 …şi o continuăm…

…până ajungem…

…ne întrecem pentru ea…

…ne facem încălzirea pentru o noapte “furtunoasă”…

…ori pentru nişte gambe arătoase…

…produce cel mai rapid şi colectiv show de streap-tease…

…cu toate că încearcă şi alţii să ne ia exemplul…

…suntem inegalabili fiindcă o făceam şi atunci…

…si credem cu tărie că doar ea poate…

Bunul samaritean

Pot părea naiv când afirm aceste lucruri însă chiar mai credeam în Bunul samaritean. Treaba constă în…dar mai bine expun parabola prin cuvintele membrului nr.: 109,728
de pe roportal.ro:

“In parabola bunului samaritean Isus a ilustrat intr-un mod pragmatic ce inseamna datoria omului (vecinului, strainului) fata de semenii lui. Exista o limitare in oricine care incearca sa ajute in jur pe ceilalti. Nu poti sa-i ajuti pe toti oricat ai vrea. Insa poti sa faci ce poti cu puterea ta sa ajuti un om in nevoi, om care ti-a iesit “in cale”, in drum. Sa ajuti pe cineva si sa-i ameliorezi suferinta e ca si cum ai vrea ca cineva candva sa te ajute si pe tine. Indiferent daca persoana in cauza e un strain, din alta tara, de alta religie, culoare a pielii etc. simbolistica parabolei bunului samaritean este tocmai faptul asta. Adica oricine care vine in legatura, in relatie cu un om in suferinta, intr-un mod fizic, psihic sau spiritual trebuie sa-l ajute fiindca omul devine un vecin pentru tine. E ca un frate, ca un apropiat. Datoria omului de a-si ajuta semenii nu consta numai in ajutor material. Sa ajuti un vecin/frate fizic e bine, sa-l ajuti mental si moral ca sa-l faci sa se ajute singur e si mai bine si sa-i dai constiinta divina si eliberarea din ignoranta prin trezire spirituala e cel mai bine. Trebuie sa-ti ajuti “vecinul” in functie de criteriile astea. Depinde de constiinta fiecaruia.”

Cam asta ar fi ideea. Am avut norocul de a întâlni o astfel de persoană…cel puţin aşa credeam. N-aş fi avut nimic de reproşat, ar fi culmea. Dar, dacă în acest context, “sponsorul” te-ar vorbi încolo şi încoace cum că profiţi de bunătatea lui prin simplul fapt că-i expui nevoile tale şi-l “obligi” practic să te ajute, ce aţi simţi?

Există un sâmbure de adevăr în faptul că, uneori, speri să fii ajutat, măcar cu o încurajare. Dacă şi financiar, cu atât mai bine. Însă toată mărinimia gestului îşi pierde sensul atunci când eşti trecut în rol de cerşetor care întinde mâna, chiar ostentativ, spre a fi servit. Devine o Fata Morgana ce spulberă trăiri. Aşa cum de la iubire la ură este doar un singur pas, cred că şi de la respect la respingere (ca să fiu blând) distanţa e cam la fel. Opinia persoanei cu dare de mână poate fi adevărată însă trebuie să pui în balanţă şi caracterul persoanelor pentru care te faci util, destinaţia “ajutorului” şi alte asemenea aspecte…Dacă în urma acestei analize ajungi la concluzia că nu a meritat…asta e. Reconsideri situaţia şi faci ceea ce crezi de cuviinţă. Oricum, nu expunând problema într-un cerc mai larg. Nu cred că e corect faţă de nimeni. Nu ştiu dacă e cazul în speţa de faţă. Eu unul nu consider că ar fi. Dimpotrivă.

Viaţa merge înainte, respectul nu se pierde, durerea interioară însă…   

Arta nudismului

Goliciunea trupului uman a suscitat necontenit interesul general. De la obiectele totemico-falice ale vremurilor străvechi, la artiştii renascentişti şi până la revistele pentru adulţi contemporane, toţi au încercat să scoată în evidenţă părţile ascunse sub straie. Dacă pe moşul Hefner îl putem considera părintele nudismului actual, liderii politici autohtoni post-decembrişti ’89 pot fi suiţi pe cel mai înalt piedestal închinat artei nudismului complet. Aş numi nudism complet inclusiv goliciunea spirituală şi financiară a populaţiei de origine parţial latină, stabilită în limitele statului cunoscut sub numele de România.

În afara învelişului de piele exterior căptuşit de strat adipos şi umplutura organico-sangvină suntem complet goi. De sentimente, pasiune, idealuri, viaţă. Sângele ne curge prin vine doar pentru a-şi îndeplini rolul biologic şi nicidecum pentru a pulsa îndârjirea, dorinţa de a fi noi înşine, de a rămâne deasupra mocirlei denumită trai. Atât ca popor cât şi individual nu am avut multe niciodată. Ni se spunea totuşi, odată, că aveam omenie, bun simţ şi blajinitate în comportament. Nu ştiu dacă sunt virtuţi sau slăbiciuni în lumea mileniului 3, dar deţineam în “proprietate” naţională elemente identificatoare pentru statutul nostru de popor. Acum nu mai avem nimic. Naţionalismul constructiv, mândria, idealurile statale & Co nu sunt nici măcar ultimele pe listă. Nu mai există, darămite să mai capteze atenţie. 

 În 20 de ani am reuşit, cu ajutorul necondiţionat al mai-marilor ţării, să nu mai aspirăm la nimic. Jalnicul suprem derivă din invidia generaţiilor tinere pentru “şansa” părinţilor de a primi fără multă bătaie de cap un acoperiş deasupra capului şi un loc de muncă. Indiferent că majoritatea blocurilor comuniste sunt mai ciuruite ca un şvaiţer iar postul de fochist nu era întocmai visul unui român, fie acesta şi de rând. Măcar era încadrat în clasa muncitoare. Mi se pare incredibil să jinduim la asemenea “realizări” când normalul ne-ar obliga să avem cu totul alte preocupări profesionalo-familiale. Practic, treburile uzuale (casă, masă, automobil, serviciu) s-ar impune ca banale pentru un om banal. Adică licenţiat, serios, isteţ, dornic de muncă, cu familie şi aşa mai departe. Pentru restul treaba devine discutabilă, în funcţie de capacităţi. De la tăietorul de frunză la câini până la patronul cu 25 de vile şi 6 târfe pe seară. Nu mă interesează şi nici nu ar trebui să mă privească acest aspect atâta timp cât mi-aş parcurge trăirea într-un mod civilizat. Ceea ce nu pot numi “chestia” care la câteva ore după încasarea salariului mă lasă cu prea puţini şfanţi în buzunar. De-o tură la supermarket şi apoi ce a da Domnul. Şi ştiu că nu sunt tocmai un ghinionist. Alţii (mulţi) m-ar invidia.

Suntem mai goi decât un voyeur profesionist. Ne hlizim la fazele produse de oamenii cu această dambla, dar nu ne diferenţiem cu nimic. Doar că încercăm să ne ascundem în spatele realităţii şi al hainelor. Indiferent că ne facem cumpărăturile de la Gucci sau de la Dragonul Roşu tot aia e. Singura diferenţă este că unii mai pot petrece o săptămână în Hawaii sau Bora Bora iar alţii la socrii, în Tăutelec. Nici măcar visele nu ne mai ajută, sunt doar coşmaruri.

Suntem goi…

Oglindă, oglinjoară, cine-i mai sexy…

Mă-ntreb de unde scot revistele străine topurile cu “cei mai cei”. Mai ales cine sunt persoanele care le concep şi criteriile de selecţie. Măcar de-ar preciza că acel clasament vizează persoanele cu notorietate în high-life şi bulibăşeli de acest gen. Însă apar titluri de-o şchioapă trâmbiţînd că Johnny Depp, să zicem, rupe tot, fiind cel mai sexy bărbat de pe planetă. Nu-i neg calităţile fizice dar îl poţi pune în postura de number one numai dacă te-ai născut şi trăit într-o abaţie ursulină purtând pantaloni albaştri în carouri şi îngurgitând linte de 5 ori pe săptămână. Altfel…e greu de crezut că ai putea înghiţi balivernele unor descreierate. În ritmul impus de ziarele mondene, Mitică Dragomir va deveni fante şef  în Europa League şi Gică Petrescu (Doamne iartă-l), rezident în Maui.

Când mă gândesc la (nu vreau să-i iau locul lui Creangă Ion) topurile ce implică femei situaţia intră într-o nebuloasă totală. Mi-e de ajuns o plimbare la ceas de seară prin Adunaţii Copăceni ca să găsesc o duzină de tipese măcar la fel de incitante ca diva considerată supremă. Să fim serioşi… Pe deasupra parcă o fac lată înadins, alegând individe nu foarte prietene cu frumuseţea high class. Pesemne că alea intră la categoria “în ciuda purtătorilor de penis” sau la mall să-şi cumpere o îngheţată cu bani împrumutaţi de la taximetristul oprit în staţie.

Dar ce credeţi că fac “amicii” mei, cercetătorii britanici? Sar în ajutorul comisiilor evaluatoare precizând sus şi tare că atracţia fizică se bazează pe culoarea tenului. Se poate ca titularii primelor locuri să aibă tenul de-o culoare atât de extraordinară încât să dirijeze creieraşul realizatorilor de clasamente. Stuuuuupiiiiid!

All blacks…de supărare

Întinsă-i lumea în care mergem la piaţă după de-ale gurii. Numai când mă gândesc la o paralelă Vierşani – Wellington, mă ia cu ameţeală. Două aşezări umane, două stări de spirit. Probabil diferite. Dacă luăm sportul rege ca motiv, cu certitudine. Urmaşii maorilor exultă, chiar dacă nu e vorba de rugby, pe când oltenaşii de pe malul stâng al Gilortului suspină a neputinţă. A lor, a echipei naţionale, a conducătorilor celor trei mari puteri în stat, a istoriei nenăscute încă. A României lui Cioran.

Avem neşansa, după cum am mai afirmat-o pe acest blog, de a exista pe un continent prea puternic pentru noi. Din toate punctele de vedere. Închipuiţi-vă un stat “carpatin” în Oceania, disputându-şi calificarea la mondialele de fotbal cu reprezentantele din Kiribati, Insulele Solomon, Noua Caledonie sau Papua Noua Guinee. Cu tot pesimismul caracteristic mie, ne-aş vedea întrecând chiar suprema naţională “cariocas” la număr de participări. Fie şi în urma unor baraje cu Bahrain şi Oman, tot ne-am califica.

Poneke exultă. Haka “all black” va lua o formă sferică în vara viitoare, pe un tărâm atât de familiar neozeelandezilor. Africa de Sud reprezintă eternul rival rugbystic aşa că această calificare le vine ca o mănuşă. Poate aşa a vrut destinul, ca marile forţe “ovale” ale emisferei sudice să dea piept şi-n “rotunjime”. Cu toate că diferenţa este evidentă în favoarea africanilor, nu se ştie niciodată. Depinde şi de noroc. Indiferent că-i unul chior sau şchiop. 

Suntem în 2010. Revelionul s-a uitat de mult. Tinerii celebrează vara cu scalde şi miuţe. Gilortul pare un aliat de nădejde în lupta cu arşita verii. Golgheterii satului privesc la televizor, cu o halbă aburită în mâna stângă şi ceva seminţe de bostan în dreapta. Rory Fallon ratează incredibil în hohotele asistenţei record în timp ce Chivu îşi bronzează trupul la piscina unui club de fiţe bucureştean. Oceania asta!