Răzbunarea picilor

Oricine a crescut sub “povara” de a fi singura progenitură a familiei poate fi catalogat drept “unic infractor”. De ce? Păi e simplu…pentru că orice s-ar fi defectat, zgâriat, rupt (lista e lungă) avea drept făptaş mezinul familiei. Da, el era mereu acuzat de toate “RELELE”, indiferent că era sau nu vinovat. Neavând argumentele necesare nu se putea apăra şi aştepta cu nerăbdare clipa în care vârsta îi va permite să riposteze.

 Cu toate acestea unii pitici rebeli mai protestează. Iată o dovadă:

Imagine preluata de pe http://www.funny-games.biz

Chilipiruri oradene

In ciuda inevitabilului disconfort creat de lucrarile de amenajare sau modernizare a soselelor, retelelor de apa si canalizare ori a locurilor de joaca pentru cei mici, finalizarea lor ar trebui sa readuca zambetul pe fata beneficiarilor. Ma refer la beneficiarii de drept, adica cetatenii de rand…ca pe fata celorlalti “beneficiari” sigur apare ranjetul de satisfactie alimentat de ”ingrasarea” nesimtita a conturilor. 

In aceeasi maniera (la modul “asteptam dar o sa merite”) or fi gandit si oradenii care timp de aproape o luna s-au lovit de urmatoarea imagine:

Daca nu ati recunoscut locul, va lamuresc imediat - este intrarea in locul de joaca pentru copii din Parcul ”1 Decembrie”. Lacatul trona nestingherit pe poarta de intrare in spatiu singurul deranj fiindu-i provocat de picii nemultumiti care scuturau de mama focului grilajul. In rest…odihna!

Fara nicio discutie odihna era cuvantul de ordine care a dominat situatia si la nivelul angajatilor antreprenorului. Daca nu ma credeti, imaginile urmatoare vor vorbi de la sine. Nu va lasati indusi in eroare, nu este vorba despre echipamentele de joaca din poze ci doar despre pavelele sintetice si ceva nisip aruncate (in sensul bun al cuvantului) pe jos. WATCH IT:

   

Cam putin lucru pentru o perioada atat de lunga. Adevaru-i ca muncitorii erau mai greu de gasit decat acul in carul cu fan. Dar asa-i la noi…ba e canicula, ba e potop, nicicum nu ne lasa natura asta sa lucram:)

Am trecut si peste asta si pana la urma uraaaaaa…s-a deschis, fara schimbari majore (bietele hinte erau la fel de “obosite”, ancora navei centrale a ramas de neurnit – dar asta e o alta “mancare de peste” ca deh…si altii ar mai castiga niste banuti), dar macar a disparut nesuferitul lacat.

Problema principala se iveste insa din alta parte. Nu stiu cum s-o numesc: nesimtire, ignoranta, hotie (las la libera alegere) insa “lucrarea” a usurat bugetul local cu peste 54.000 lei grei de tot, adica peste jumatate de miliard de lei vechi. Si ne mai intrebam de ce merge totul atat de prost in tara asta. Iata un exemplu “sintetic”. Mai bine mergeam in continuare pe nisip si, daca mai pui la socoteala vecinatatea artezienelor, aveam si briza specifica unui peisaj marin…mult mai ieftin

In rest numai de bine!

Drumurile noastre toate…

Starea jalnica a drumurilor din eterna si fascinanta Romanica este deja consacrata. La fel si celebrul drum Oradea – Zalau (via Simleu-Silvaniei) care in ciuda vizitelor nenumarate ale ministrilor responsabili si cu infrastructura rutiera se incapataneaza sa ramana intr-o stare deplorabila. Gurile rele carcotesc ca ne-am pregati de o noua incercare pentru Cartea Recordurilor, de data aceasta cu sanse reale de a infrange Burkina Faso si Burundi, contracandidate de traditie.

Dorind sa pun si eu umarul la “succesele” internationale ale tarii mele am hotarat sa atasez o imagine cu, va rog retineti acest aspect, CEA MAI DE CALITATE PORTIUNE A ACESTUI DRUM RUTIER.

 

Pe de alta parte nu am dorit ca persoanele suferinde de boli cardiace sa aiba “dificultati’ in cazul in care ar vizita acest blog. Asa ca…drum bun!

Pentru o atmosfera cat mai in ton cu peisajul recomand Ray Charles cu a sa “Hit the road Jack”!

     

Partea HARD… va urma!

Emisarii durerii

Zăpuşeala caracteristică sezonului estival într-un duet cu celebra de acum criză economică oferă puţine posibilităţi de relaxare. Aliniat la cerinţele ”pieţii”, m-am “înarmat” cu o bucată ”sănătoasă” de lubeniţă (1 leu kilogramul, n-are legătură cu restul dar tre’ să fiu şi practic) şi ţuşti pe “teveu”. Bănuiam că ştiristele îmi vor zumzăi despre scălzile din luna lui Cuptor, siliconatele adepte ale băilor de soare, “obiceiele” specifice familiilor cu rădăcini comuniste (ştim cu toţi tiparul - mici cu bicarbonat garnisiţi cu “blonde” din belşug) şi ceva “umplutură” de externe.

Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte de obicei cu cea din târg, am păţit-o. Nu…ştiristele erau la servici, zborul spre Republica Dominicană fiind programat abia prin august. Însă rândurile care se derulau pe prompter au ţinut cu tot dinadinsul să-mi înnegrească (pentru a câta oară!) ziua şi să le transforme pe blonduţele de la pupitru în adevăraţi emisari ai durerii. Degeaba încerci să te bucuri alături de puştii ce se răfuiau cu canicula de afară, prin salturi îndrăzneţe în apele cât mai reci ale diferitelor ştranduri ori lacuri, când “apa îşi ia din nou tributul uman” (vorba lu’ tanti prezentatoarea). Lacrimile părinţilor care-şi trimit copii să se răsfeţe în timpul liber şi sfârşesc prin ambulatoriile spitalelor municipale mă chinuie asemenea picăturilor chinezeşti pe frunţile bieţilor încartiruiţi.

Acesta e doar preambulul. Alţi “eroi” se perindă pe micul ecran într-o înlănţuire sinistră a erorilor umane. În dorinţa de a putea mesteca în voie carnea aspră de vânat o cucoană şi-a luat inima în dinţi şi a purces spre o upgradare a danturii. Nu ar fi fost ceva ieşit din comun dacă intenţia bună a duduii nu ar fi trimis-o (şi cu siguranţă pe lovele grele) pe lumea ailaltă. Aţi înţeles bine…nu degeaba se zice că drumul spre iad e pavat cu intenţii bune (de data asta iadul e sinonim cabinetului în care a prestat killer dentista). Cum oare o fi primit drept de practică medicală o persoană care îţi face o lucrare dentară de mare amploare într-un timp mult prea scurt şi într-o zonă nevindecată complet? Sau să fie dorinţa de a acumula cât mai rapid ultimii euroi necesari achiziţionării noului BMW X1?

Şi când credeam că mai rău de atât nu se poate intră în scenă eroii principali. Nişte pseudofiinţe descinse probabil din Neanderthal. Sunt de acord cu precocitatea instalată la generaţiile foarte tinere. Mă pot obişnui şi cu tendinţa generalizată de a îmbrăţişa tainele amorului cât mai iute. Dar la o vârstă preşcolară e prea mult. Şi cînd partenerii de platou sunt părinţii (???) scârba se generalizează. Oi fi eu căzut de nicăieri în lumea cotidiană sau or fi aceste jeguri abjecte care-şi transformă din ce în ce mai des propriile odoare în protagonişti de filme XXX? Doreau să patenteze “familia porno”? Cu siguranţă dilema nu e greu de descifrat. Am intrat într-o zodie canceroasă a manifestării abundente a urâţeniei caracterului uman dar mai sunt şi oameni normali, de bună credinţă (nu mă refer la cea religioasă). Cu siguranţă cei mai mulţi. Poate par căzut dintr-o epocă istorică de tristă amintire dar asemenea creaturi pur şi simplu nu-şi au locul între noi ceilalţi. Nu sunt adeptul exterminării, însă o izolare în condiţii de neimaginat (ceva gen ultimate survival) aş aplica-o fără discuţie.

Mi s-a urât de toate şi de toţi nenorociţii care-şi bat joc de orice urmă de umanitate. Sper să găsim rapid o modalitate cât mai SF-istă de încolonare şi lansare a acestor “loaze” spre străfundurile universului. Poate alţii ştiu ce au de făcut!

Odihnă veşnică, străine!

Nu sunt multe lucrurile care ajung să mă mai surprindă indiferent de sfera la care se raportează. Este exact motivul pentru care trecerea în nefiinţă a lui Michael Jackson a fost înmagazinată în lăuntrul cerebelului propriu drept ceva banal şi nimic mai mult. Bănuiam amploarea pe care o va lua “evenimentul” însă mi-am propus să stau deoparte cît de mult se poate, “job” greu de realizat în condiţiile în care fluxul de “ştiri” era infernal pe toate canalele media. Şi chiar greu de digerat. Iată-ne informaţi că nu ştiu ce sat din fostul spaţiu sovietic va purta numele cântăreţului. Că a apărut virusul omonim. Că nişte indivizi care s-au relaxat prea mult în compania razelor gamma au creat un “club” al sinucigaşilor în numele “megastarului”. Nu mai vorbesc despre declaraţiile de tot felul luate până şi băiatului care livra pizza. Chiar nu-mi folosesc la nimic şi le ignor. 

Se poate ca ignoranţa mea să plece de la faptul că nu am capacitatea (?) de a idolatriza pe cineva, nici apropiat şi cu atât mai mult un “străin” de lumea mea. Nu m-a interesat niciodată muzica sau viaţa lui M.J. Pur şi simplu acordurile sale nu mi-au produs acea scânteie care să declanşeze măcar plăcerea de a asculta vreo melodie la volan, în drum spre Nojorid. Nu-i mai puţin adevărat că moartea lui Freddie Mercury, a cărui voce o consider unică şi greu de egalat, m-a mişcat în acelaşi fel în care ar putea s-o facă ”plecarea” băbuţei Aglaia de la etajul trei, adică mai deloc. Ce să-i faci, ciudăţenia naturii umane.

Şi totuşi ceva m-a uimit. Nu milioanele de oameni aflaţi în aşteptarea unui tichet de participare la spectacolul, de acum celebru, de adio. Nici chiar miliardul de oameni care ar fi urmărit, dacă nu din dragoste, măcar din curiozitate, ceremonia. Şi nici multitudinea de vedete internaţionale prezente (poate şi pentru publicitate). Ci afirmaţia lui Stevie Wonder, care-l transpunea pe Jackson într-un “necesar divin”, acesta fiind motivul pentru care a plecat mai devreme din rândul “tereştrilor”. Dac-o zicea Madonna, ar fi fost apă de ploaie, însă o persoană de culoare fără vedere, sunt convins că investeşte pasiune şi credinţă în ceea ce spune. Nu mă îndoiesc că “vede” mult mai bine ceea ce nouă ne scapă. Iată ce m-a convins să îmi iau rămas bun (în câteva rânduri) de la cel care a fost Michael Jackson!

După-amiaza uriAŞILOR

Ceea ce prevedeau 99% dintre cârcotaşi (între care şi subsemnatul) s-a produs pe tărâm britanic. Yankeul a pierdut din nou în faţa unui “cantonar” surprinzător de prieten cu primul serviciu. Succesivitatea bolnăvicioasă a celor 50 de aşi plecaţi din racheta lui Federer, l-au “ruşinat” pe bietul Roddick, care cu o zestre de “DOAR” 27 de astfel de reuşite ale primului serviciu părea asemeni unui copil care doreşte o jucărie, are finanţele necesare, însă ajunge după ora închiderii.

E de aşteptat ca până la ora la care lansez eu post-ul, milioane de admiratori ai sportului alb (cândva) să fi descusut pe toate părţile acest meci. În principiu se va vorbi despre insistenţa americanului care a încercat cu orice preţ să nu-l lase pe “extraterestru” primul la linia de sosire, printr-un stil de joc cumpătat şi necaracteristic lui. Însă unul care-l creşte în ochii multora şi care-l poate propulsa (dacă va continua în acelaşi mod) în categoria jucătorilor cu adevărat buni. De partea cealaltă câştigătorul “takes it all”, însă impresia generală lăsată de Federer nu îi poate mulţumi pe fani. Inconsecveţa neobişnuită pigmentată de momente de visare surprind, însă susţinerea “bombelor” plecate fără istovire din rachetă a fost de ajuns.

În virtutea aspectului general ceea ce am văzut n-a fost o partidă de tenis. Din punctul meu de vedere a fost un veritabil război, îmbrăcat într-o formă modernă. Ritmul fantastic al unui ”dute-vino” nebunesc îi transpune pe cei doi protagonişti în varianta 2009 a “Tunurilor din Navarone”. Noroc că nu mai e printre noi fiindcă Gregory Peck ar fi fost cu siguranţă invidios

Aşteptăm continuarea!

Haimana socială

Eroul acestei mărturisiri s-a considerat mereu un tip extensibil în ceea ce priveşte “aderarea” la o formă sau alta de muncă. Drept urmare nu a pregetat niciodată la a “şurlui” podelele suprasaturate de clienţi ale supermarket-urilor ori la a “petrece” până-n zori ”acompaniat” de paginile interminabile ale enciclopediilor. A parcurs cu stoicism cărarea între dreptul la replică formulat ”în cinstea” balivernelor gazetăreşti şi periplul continuu între oraşele ţării. Nu s-a abătut de la crezul său nici atunci când cu ocazia întocmirii planurilor de marketing, încingea mobilele mai ceva ca racii la proţap dar nici când corpul i se contracta la maxim sub povara kilogramelor de marfă transportate.

Chiar şi în cele mai stranii momente nu a pregetat la a-şi oferi toată disponibilitatea, indiferent de situaţie. Nu are prejudecăţi legate de modul în care-şi poate câştiga pâinea însă nu poate fi de acord că munca îl înnobilează pe om. Ar spune că dimpotrivă, atâta timp cât în topurile barosanilor, nu prea sunt de găsit nici indivizi cu palmele bătătorite de “rupt jugul” şi nici prea mulţi savanţi. Acolo e locul celor care sub o formă sau alta îi conduc pe cei dintâi. 

În ultima vreme însă îşi face loc în mare vervă o situaţie aparte. Înşelătoare precum o fata morgana, are gustul dulce însă te duce, vorba amicilor ghiurghiulii. Ispitit de ideea unor clipe de libertate, eroul universal îşi zice că acele câteva zile de odihnă îi prind bine, refăcându-i forţele pentru o nouă încercare. Da, sunt convins că aţi intuit speţa omului rămas fără un anume job însă convins de utilitatea lui în altă parte. Şi cesurile se scurg precum nisipul într-o clepsidră, se transformă în zile, săptămâni şi chiar luni. Aşa că bietul om “înnobilat” de muncă îşi pierde rând pe rând rangurile şi fără să-şi dea seama se transformă într-o haimana socială, uzată psihic, sărăcită financiar şi golită de sentimente sociale. Practic dintr-un robot dresat de orânduire ajunge un comunitar oropsit. Nu-şi mai găseşte locul nicăieri deşi s-ar putea adapta oriunde. Erupe precum un vulcan din dorinţa de a-şi folosi capacităţile în scopuri utile. Vrea din toţirărunchii să transpună miile de pagini de teorie învăţate cu multă sudoare în rezultate practice. Bate pe la uşi care nu doresc sub nici o formă să se deschidă şi înfruntă cu stoicism feţele acre ale diferitor indivizi pe care, în nebunia lui, vrea să-i îmbogăţească. Constată cu stupoare că posturi mizere de care până nu demult lumea fugea ca de necuratul atrag acum amatori precum mierea muştele. Musteşte de diplome şi abia acum constată că nu le poate folosi nici măcar pe post de hârtie igienica fiindcă nu au consistenţa potrivită.

Este momentul în care-şi dă seama că nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată liber, fiindcă libertatea este doar un mit. Depinde atât de mult de cei pe care, în virtutea drepturilor cetăţeneşti, i-a ales cu ocazia scrutinelor şi nu a înţeles decât acum că totul este o cacialma. Încearcă să se răzbune sfârtecând cu mânie bietele autocolante poposite pe verso-ul actului de identitate şi îşi frige ultima bucată de slănină în compania flăcărilor care au cuprins într-un joc nebunesc manualele studiate cu atâta sârg în mulţii ani de şcoală.

Şi cum viaţa nu e ca în filme, câţiva ani mai târziu “pasează” nestingherit în compania tovarăşilor de celulă. E cantonat între patru pereţi însă se simte mai liber ca niciodată. A dat o palmă autorităţilor fiindcă acum acestea trebuie să-l întreţină fără ca el să mişte un deget. I se pare drept atâta timp cât el nu are nici o vină în toată această situaţie.

Cu toate acestea rămâne un anonim. Nimănui nu pare să-i pese de exemplul lui însă drumul pe care mulţi îl parcurg este identic. Deşi aşa pare eroul nostru nu a câştigat bătălia…rămâne doar un pion uzat în jocul regilor. Nu a găsit soluţia de a da şah mat.

P.S. – Pierdut loz câştigător la loteria socială. Găsitorului…

Când iarba plânge…

Mărturisesc (nu că ar fi cine ştie ce secret bine tăinuit) că nu am putut niciodată să-i sufăr pe englezi. Îmi displac la culme aroganţa ieşită din comun şi autoaprecierea exagerată de care dau dovadă, în marea lor majoritate, supuşii reginei. Or fi fost ei cândva mare putere colonială însă cu cât îşi beau mai în liniştea insulelor britanice eternul “five o’clock tea” cu atât mai bine. Nu cred că se supără prea multă lume dacă în dorinţa lor de a fi conservatori şi a-şi păstra (vezi doamne) intactă propria orânduire ne scutesc de aerele de superioritate specifice. Să le fie de bine!

Îmi amintesc întotdeauna cu deosebită plăcere de acel minut 89 al meciului dintre România şi Anglia, de la Europeanul din 2000, când Ganea le-a “tăiat lumina” măcar pentru scurt timp. Pentru mine au fost cei mai lungi 11 metri posibili, timpul stând parcă în loc până când “coţofana” s-a aşezat liniştită în plasa unui Martin, trimis ”după seminţe”, aşa cum se spune în jargonul fotbalistic. Poate părea ciudat dar bucuria mea a fost majoră nu neapărat fiindcă am câştigat un meci (important ce-i drept) ci mai ales fiindcă am fost “naşii” acestor nesuferiţi.

Nu pot nega însă aportul deosebit pe care britanicii l-au avut în diversificarea ramurilor sportive. Amatorii de sport îi recunosc drept pionieri ai unor sporturi precum rugby, fotbal sau tenis, cel puţin în forma modernă pe care o cunoaştem. Exuberanţa şi pasiunea cu care îmbrăţişează ceea ce este legat de aceste domenii nu pot fi ignorate. Pariurile nebuneşti, susţinerea necondiţionată a conaţionalilor şi ataşamentul faţă de cluburile îndrăgite îi fac speciali în acest sens. Fiindcă nu ştiu care alt părinte ar paria pe fiul său o sumă frumuşică doar în credinţa că peste vreo 20 de ani acesta va fi următorul englez biruitor pe iarba de la Wimbledon.     

Nebunia lor m-a făcut ca astăzi să-mi calc pe inimă şi să-l susţin pe Andy Murray în încercarea sa de a juca finala londoneză. Ba mai mult sunt convins că bietul Roddick va fi “executat” din nou de eternul său călău elveţian, care cred că l-ar învinge şi într-o partidă subacvatică la miezul nopţii. Aşa că înarmat cu entuziasm abia aşteptam ca octogenarele din tribunele arhipline de la Wimbledon să întinerească pentru câteva clipe. Din păcate, nu a fost să fie, blestemaţii de aşi ai americanului înclinând balanţa spre sportivul de peste ocean. În consecinţă, “tribunele” sunt în lacrimi, milioanele de telespectatori aidoma. Erau aşa de aproape şi totuşi atât de departe… Aş pune pariu însă că există un englez fericit…ştiţi, tatăl parior de care pomeneam, aflat acum cu un an mai aproape de câştig.

Ce să-i faci dacă nu e să fie nu e. Mă transpun şi eu odată în suporter englez şi nu-mi iese. Am trecut însă la foc automat peste moment, e adevărat, mai uşor cu 10 unghii roase, însă convins că tricolorul mioritic îmi vine cel mai bine. Partea tristă e că sunt din ce în ce mai rare momentele în care pot purta cu mândrie ţoale tricolore…din ce în ce mai rare.

Dor de prieteni

Momentele speciale (nu numai de alea Kodak) nu se întâmplă în fiecare zi. Este normal să fie aşa pentru că altfel nimic nu ar mai avea însemnătate, totul ar fi uniform. Scala sentimentală în viaţă nu ar mai putea fi măsurabilă atâta timp cât puseurile de manifestare ale trăirilor noastre s-ar menţine într-o stare de latenţă permanentă. Sigur că urcuşurile (chiar şi acelea montane) ne produc satisfacţie şi de aceea le dorim în număr mare. Însă după cum bine observa amicul Oscar Wilde – “Când zeii vor să ne pedepsească, ne împlinesc dorinţele”. Asta este (expresie de Top 5 în lumea fotbalului) datoria pe care trebuie s-o plătim, nimic nu e “moca” (ok, doar cafeaua).

O “felie” consistentă a angrenajului bucuriei se transpune prin prietenie, acea adevărată, nu amiciţia de cafenea. Nu e uşor de găsit fiindcă nu izvorăşte neapărat din obligativitatea indivizilor de a socializa ci mai mult dintr-o necesitate interioară greu de explicat. Pe deasupra are nevoie de timp şi de particularităţi asemănătoare împărtăşite în cazuri diverse. Sunt sigur din ce în ce mai mult de faptul că o “tovărăşie” începe într-o etapă timpurie, se desăvârşeşte de-a lungul anilor şi nu trebuie să treacă un “finish”. Mare dreptate avea un om deosebit cu care mă bucur că am avut ocazia să depăşesc situaţii încurcate (mulţumesc Ionuţ) când spunea că un prieten e greu să ţi-l faci după o anumită vârstă, când deja ai depăşit faze importante din evoluţia ta.

Sunt împlinit din punct de vedere familial, atât cât poate însemna asta la nivelul prezent al posibilităţilor. Nu mă plâng, ceea ce vreau să zic este că nu aş regreta un suport material suplimentar. Da, banii nu aduc fericirea, o întreţin doar, poate o mai diversifică din când în când. Esenţială rămâne înţelegerea în cuplu şi aici stau bine. Însă resimt uneori un gol imens, generat de lipsa prietenilor adevăraţi. Periplul meu prin viaţă a făcut ca prietenii să mi-i fac departe de plaiurile natale şi astfel după încheierea unui ciclu din viaţă să-i pierd fizic. Doar fizic şi vreau să subliniez asta, fiindcă spiritual ei sunt mereu lângă mine. Mă mulţumesc şi cu asta, e mai mult decât nimic însă mi-e dor de momentele super petrecute împreună, de simţământul că ai pe cineva aproape în orice situaţie. Aş vrea uneori să nu am decât o bucată de pâine dar pe care să o împart cu ei sau cei 20 de mii (lei bătrânei, of course) cu care acontam nişte covrigi pe sfoară. Mi-e dor de ciorba de fasole pe care Tase o pregătea ca nimeni altul şi de ”borsecul “pe care-l sorbeam împreună cu Zăganu. Mi-e dor de multe… mi-e dor de prieteni şi spun cu tărie că nu-mi ajung convorbirile telefonice ori concediile scurte petrecute împreună.

Într-un final acesta este preţul pe care-l plătim mulţi dintre noi, cei prinşi  în vâltoarea vieţii şi pe care trebuie să ni-l asumăm. Nu toţi suntem emo (nu e o ofensă adusă adepţilor curentului respectiv, doar o constatare)…

Călător în zodia fiarei

Mi se pare dificil de găsit un subiect veridic, interesant şi a cărui amploare să fie globală. Probabil că niciodată nu a fost o treabă pentru ageamii, lăsând la o parte fâs-urile despre “vedetele” din Beverly Hills. Susţin cu toată convingerea că acei 50 de dolari lăsaţi bacşiş de George Clooney şi ajunşi celebri în paginile multicolore ale tabloidelor nu valorează nici cât o ceapă degerată de Pericei. Probabil milioanele de exemplare pe ediţie vândute pe tot mapamondul demonstrează altceva, după cum fără îndoială m-ar putea contrazice oricine, însă eu rămân la părerea mea.

Şi atunci de unde s-ar putea isca aceste teme de interes internaţional? Se pare că Dan Brown a demonstrat-o cel mai bine…din lumea specială a religiei. Este un domeniu care a suscitat de-a lungul vremii interesul multora, împletirea misticismului şi a dogmelor de tot felul constituind încă pagini goale. A fost de ajuns un roman care să pună la îndoială ”însăşi temelia creştinismului”, după cum cu mândrie o spune autorul, pentru ca o isterie generală să se pornească. Energii nebănuite au făcut sângele multora să clocotească în vene, tot soiul de “papagali” solitari plecând pe urmele eroului cărţii. Rezultatul a fost transpus într-o serie interminabilă de discuţii, întâlniri, conferinţe, congrese, pelicule audio şi video, cărţi şi alte broşuri. Diverşilor profesori, teologi şi savanţi conservaţi prin cancelariile instituţiilor de învăţământ le-a sporit nivelul adrenalinei mai ceva decât după un bungee-jumping ori salt cu paraşuta. Ca să nu aduc în discuţie masele, care parcă se hrăneau pentru un timp cu ipotezele lui Da Vinci, situaţia din Irak ori şomajul, fiind “glumiţe” răscoapte. 

Nu vreau să comentez veridicitatea sau, dimpotrivă, falsitatea ipotezelor legate de viaţa şi acţiunile lui Isus din Nazaret, fiindcă nu am calificarea necesară şi a-mi da cu presupusul într-o problemă totuşi foarte delicată, mi s-ar părea de prost gust. Constat însă că mereu dorim să rivalizăm cu cineva considerat superior, nu putem accepta nişte fapte deosebite şi pe care, în mod evident, nu le putem egala. De aceea trebuie să coborâm ştacheta, să bagatelizăm totul şi să distrugem, măcar teoretic, ceea ce nu putem avea ori face. Rămânem la stadiul de cocoşi cu minte de găină şi supradoză tupeu, neimaginându-ne că s-ar putea totuşi ca vreunul dintre noi să fie diferit.

Nu pot afirma, şi nu o spun cu mândrie, că sunt un om religios în sensul tradiţional. Asta nu pentru că nu aş crede în existenţa unei Divinităţi (indiferent de numele sub care este cunoscută) şi în dualitatea bine-rău, însă nu consider că închinarea la nenumărate icoane sau osanalele nesfârşite aduse unei entităţi superioare m-ar conduce spre o eternă fericire postumă. În ciuda eforturilor conjugate ale oamenilor de ştiinţă de a demonstra apariţia vieţii, venim de undeva din negura a ceea ce numim Univers şi plecăm tot acolo, printr-un proces pe care nu-l vom putea explica niciodată şi care este controlat de ceva superior nouă. Aşa că nu văd motivul pentru care dorim să desfiinţăm practic însemnătatea existenţei a miliarde de oameni pentru care singura gură de oxigen (supranumită speranţa) vine din crezul în Dumnezeu, în puterea Acestuia, demonstrată prin Fiul venit între oameni şi faptele Lui. Este inutil deoarece nu o vom putea face niciodată, până la urmă nisipul deşertului egiptean acoperind de secole produse umane şi nu Adevărul aşa cum şi-l doresc unii.

Găsesc însă şi o parte pozitivă a acestei imixţiuni “necurate” în tainele creştinismului. Redescoperirea unor file de istorie, chiar puţin forţate, mi se pare un lucru pozitiv. E cu atât mai bine cu cât inşi care nu au auzit nici de Imperiul Roman ori Otoman, cunosc acum conducători ai Templierilor, “consumă cruciade”, desluşesc istoria medievală a Franţei şi pot enumera componentele magicelor catedrale gotice. Nu e puţin lucru şi poate singurul benefic, fiindcă nu doar prin muncă fizică trebuie să ne diferenţiem de regnul animal. Păcat de context…însă vreau să cred că “tot răul spre bine”.