Călător în zodia fiarei

Mi se pare dificil de găsit un subiect veridic, interesant şi a cărui amploare să fie globală. Probabil că niciodată nu a fost o treabă pentru ageamii, lăsând la o parte fâs-urile despre “vedetele” din Beverly Hills. Susţin cu toată convingerea că acei 50 de dolari lăsaţi bacşiş de George Clooney şi ajunşi celebri în paginile multicolore ale tabloidelor nu valorează nici cât o ceapă degerată de Pericei. Probabil milioanele de exemplare pe ediţie vândute pe tot mapamondul demonstrează altceva, după cum fără îndoială m-ar putea contrazice oricine, însă eu rămân la părerea mea.

Şi atunci de unde s-ar putea isca aceste teme de interes internaţional? Se pare că Dan Brown a demonstrat-o cel mai bine…din lumea specială a religiei. Este un domeniu care a suscitat de-a lungul vremii interesul multora, împletirea misticismului şi a dogmelor de tot felul constituind încă pagini goale. A fost de ajuns un roman care să pună la îndoială ”însăşi temelia creştinismului”, după cum cu mândrie o spune autorul, pentru ca o isterie generală să se pornească. Energii nebănuite au făcut sângele multora să clocotească în vene, tot soiul de “papagali” solitari plecând pe urmele eroului cărţii. Rezultatul a fost transpus într-o serie interminabilă de discuţii, întâlniri, conferinţe, congrese, pelicule audio şi video, cărţi şi alte broşuri. Diverşilor profesori, teologi şi savanţi conservaţi prin cancelariile instituţiilor de învăţământ le-a sporit nivelul adrenalinei mai ceva decât după un bungee-jumping ori salt cu paraşuta. Ca să nu aduc în discuţie masele, care parcă se hrăneau pentru un timp cu ipotezele lui Da Vinci, situaţia din Irak ori şomajul, fiind “glumiţe” răscoapte. 

Nu vreau să comentez veridicitatea sau, dimpotrivă, falsitatea ipotezelor legate de viaţa şi acţiunile lui Isus din Nazaret, fiindcă nu am calificarea necesară şi a-mi da cu presupusul într-o problemă totuşi foarte delicată, mi s-ar părea de prost gust. Constat însă că mereu dorim să rivalizăm cu cineva considerat superior, nu putem accepta nişte fapte deosebite şi pe care, în mod evident, nu le putem egala. De aceea trebuie să coborâm ştacheta, să bagatelizăm totul şi să distrugem, măcar teoretic, ceea ce nu putem avea ori face. Rămânem la stadiul de cocoşi cu minte de găină şi supradoză tupeu, neimaginându-ne că s-ar putea totuşi ca vreunul dintre noi să fie diferit.

Nu pot afirma, şi nu o spun cu mândrie, că sunt un om religios în sensul tradiţional. Asta nu pentru că nu aş crede în existenţa unei Divinităţi (indiferent de numele sub care este cunoscută) şi în dualitatea bine-rău, însă nu consider că închinarea la nenumărate icoane sau osanalele nesfârşite aduse unei entităţi superioare m-ar conduce spre o eternă fericire postumă. În ciuda eforturilor conjugate ale oamenilor de ştiinţă de a demonstra apariţia vieţii, venim de undeva din negura a ceea ce numim Univers şi plecăm tot acolo, printr-un proces pe care nu-l vom putea explica niciodată şi care este controlat de ceva superior nouă. Aşa că nu văd motivul pentru care dorim să desfiinţăm practic însemnătatea existenţei a miliarde de oameni pentru care singura gură de oxigen (supranumită speranţa) vine din crezul în Dumnezeu, în puterea Acestuia, demonstrată prin Fiul venit între oameni şi faptele Lui. Este inutil deoarece nu o vom putea face niciodată, până la urmă nisipul deşertului egiptean acoperind de secole produse umane şi nu Adevărul aşa cum şi-l doresc unii.

Găsesc însă şi o parte pozitivă a acestei imixţiuni “necurate” în tainele creştinismului. Redescoperirea unor file de istorie, chiar puţin forţate, mi se pare un lucru pozitiv. E cu atât mai bine cu cât inşi care nu au auzit nici de Imperiul Roman ori Otoman, cunosc acum conducători ai Templierilor, “consumă cruciade”, desluşesc istoria medievală a Franţei şi pot enumera componentele magicelor catedrale gotice. Nu e puţin lucru şi poate singurul benefic, fiindcă nu doar prin muncă fizică trebuie să ne diferenţiem de regnul animal. Păcat de context…însă vreau să cred că “tot răul spre bine”.