Momentele speciale (nu numai de alea Kodak) nu se întâmplă în fiecare zi. Este normal să fie aşa pentru că altfel nimic nu ar mai avea însemnătate, totul ar fi uniform. Scala sentimentală în viaţă nu ar mai putea fi măsurabilă atâta timp cât puseurile de manifestare ale trăirilor noastre s-ar menţine într-o stare de latenţă permanentă. Sigur că urcuşurile (chiar şi acelea montane) ne produc satisfacţie şi de aceea le dorim în număr mare. Însă după cum bine observa amicul Oscar Wilde – “Când zeii vor să ne pedepsească, ne împlinesc dorinţele”. Asta este (expresie de Top 5 în lumea fotbalului) datoria pe care trebuie s-o plătim, nimic nu e “moca” (ok, doar cafeaua).
O “felie” consistentă a angrenajului bucuriei se transpune prin prietenie, acea adevărată, nu amiciţia de cafenea. Nu e uşor de găsit fiindcă nu izvorăşte neapărat din obligativitatea indivizilor de a socializa ci mai mult dintr-o necesitate interioară greu de explicat. Pe deasupra are nevoie de timp şi de particularităţi asemănătoare împărtăşite în cazuri diverse. Sunt sigur din ce în ce mai mult de faptul că o “tovărăşie” începe într-o etapă timpurie, se desăvârşeşte de-a lungul anilor şi nu trebuie să treacă un “finish”. Mare dreptate avea un om deosebit cu care mă bucur că am avut ocazia să depăşesc situaţii încurcate (mulţumesc Ionuţ) când spunea că un prieten e greu să ţi-l faci după o anumită vârstă, când deja ai depăşit faze importante din evoluţia ta.
Sunt împlinit din punct de vedere familial, atât cât poate însemna asta la nivelul prezent al posibilităţilor. Nu mă plâng, ceea ce vreau să zic este că nu aş regreta un suport material suplimentar. Da, banii nu aduc fericirea, o întreţin doar, poate o mai diversifică din când în când. Esenţială rămâne înţelegerea în cuplu şi aici stau bine. Însă resimt uneori un gol imens, generat de lipsa prietenilor adevăraţi. Periplul meu prin viaţă a făcut ca prietenii să mi-i fac departe de plaiurile natale şi astfel după încheierea unui ciclu din viaţă să-i pierd fizic. Doar fizic şi vreau să subliniez asta, fiindcă spiritual ei sunt mereu lângă mine. Mă mulţumesc şi cu asta, e mai mult decât nimic însă mi-e dor de momentele super petrecute împreună, de simţământul că ai pe cineva aproape în orice situaţie. Aş vrea uneori să nu am decât o bucată de pâine dar pe care să o împart cu ei sau cei 20 de mii (lei bătrânei, of course) cu care acontam nişte covrigi pe sfoară. Mi-e dor de ciorba de fasole pe care Tase o pregătea ca nimeni altul şi de ”borsecul “pe care-l sorbeam împreună cu Zăganu. Mi-e dor de multe… mi-e dor de prieteni şi spun cu tărie că nu-mi ajung convorbirile telefonice ori concediile scurte petrecute împreună.
Într-un final acesta este preţul pe care-l plătim mulţi dintre noi, cei prinşi în vâltoarea vieţii şi pe care trebuie să ni-l asumăm. Nu toţi suntem emo (nu e o ofensă adusă adepţilor curentului respectiv, doar o constatare)…
