Mărturisesc (nu că ar fi cine ştie ce secret bine tăinuit) că nu am putut niciodată să-i sufăr pe englezi. Îmi displac la culme aroganţa ieşită din comun şi autoaprecierea exagerată de care dau dovadă, în marea lor majoritate, supuşii reginei. Or fi fost ei cândva mare putere colonială însă cu cât îşi beau mai în liniştea insulelor britanice eternul “five o’clock tea” cu atât mai bine. Nu cred că se supără prea multă lume dacă în dorinţa lor de a fi conservatori şi a-şi păstra (vezi doamne) intactă propria orânduire ne scutesc de aerele de superioritate specifice. Să le fie de bine!
Îmi amintesc întotdeauna cu deosebită plăcere de acel minut 89 al meciului dintre România şi Anglia, de la Europeanul din 2000, când Ganea le-a “tăiat lumina” măcar pentru scurt timp. Pentru mine au fost cei mai lungi 11 metri posibili, timpul stând parcă în loc până când “coţofana” s-a aşezat liniştită în plasa unui Martin, trimis ”după seminţe”, aşa cum se spune în jargonul fotbalistic. Poate părea ciudat dar bucuria mea a fost majoră nu neapărat fiindcă am câştigat un meci (important ce-i drept) ci mai ales fiindcă am fost “naşii” acestor nesuferiţi.
Nu pot nega însă aportul deosebit pe care britanicii l-au avut în diversificarea ramurilor sportive. Amatorii de sport îi recunosc drept pionieri ai unor sporturi precum rugby, fotbal sau tenis, cel puţin în forma modernă pe care o cunoaştem. Exuberanţa şi pasiunea cu care îmbrăţişează ceea ce este legat de aceste domenii nu pot fi ignorate. Pariurile nebuneşti, susţinerea necondiţionată a conaţionalilor şi ataşamentul faţă de cluburile îndrăgite îi fac speciali în acest sens. Fiindcă nu ştiu care alt părinte ar paria pe fiul său o sumă frumuşică doar în credinţa că peste vreo 20 de ani acesta va fi următorul englez biruitor pe iarba de la Wimbledon.
Nebunia lor m-a făcut ca astăzi să-mi calc pe inimă şi să-l susţin pe Andy Murray în încercarea sa de a juca finala londoneză. Ba mai mult sunt convins că bietul Roddick va fi “executat” din nou de eternul său călău elveţian, care cred că l-ar învinge şi într-o partidă subacvatică la miezul nopţii. Aşa că înarmat cu entuziasm abia aşteptam ca octogenarele din tribunele arhipline de la Wimbledon să întinerească pentru câteva clipe. Din păcate, nu a fost să fie, blestemaţii de aşi ai americanului înclinând balanţa spre sportivul de peste ocean. În consecinţă, “tribunele” sunt în lacrimi, milioanele de telespectatori aidoma. Erau aşa de aproape şi totuşi atât de departe… Aş pune pariu însă că există un englez fericit…ştiţi, tatăl parior de care pomeneam, aflat acum cu un an mai aproape de câştig.
Ce să-i faci dacă nu e să fie nu e. Mă transpun şi eu odată în suporter englez şi nu-mi iese. Am trecut însă la foc automat peste moment, e adevărat, mai uşor cu 10 unghii roase, însă convins că tricolorul mioritic îmi vine cel mai bine. Partea tristă e că sunt din ce în ce mai rare momentele în care pot purta cu mândrie ţoale tricolore…din ce în ce mai rare.
