Ceea ce prevedeau 99% dintre cârcotaşi (între care şi subsemnatul) s-a produs pe tărâm britanic. Yankeul a pierdut din nou în faţa unui “cantonar” surprinzător de prieten cu primul serviciu. Succesivitatea bolnăvicioasă a celor 50 de aşi plecaţi din racheta lui Federer, l-au “ruşinat” pe bietul Roddick, care cu o zestre de “DOAR” 27 de astfel de reuşite ale primului serviciu părea asemeni unui copil care doreşte o jucărie, are finanţele necesare, însă ajunge după ora închiderii.
E de aşteptat ca până la ora la care lansez eu post-ul, milioane de admiratori ai sportului alb (cândva) să fi descusut pe toate părţile acest meci. În principiu se va vorbi despre insistenţa americanului care a încercat cu orice preţ să nu-l lase pe “extraterestru” primul la linia de sosire, printr-un stil de joc cumpătat şi necaracteristic lui. Însă unul care-l creşte în ochii multora şi care-l poate propulsa (dacă va continua în acelaşi mod) în categoria jucătorilor cu adevărat buni. De partea cealaltă câştigătorul “takes it all”, însă impresia generală lăsată de Federer nu îi poate mulţumi pe fani. Inconsecveţa neobişnuită pigmentată de momente de visare surprind, însă susţinerea “bombelor” plecate fără istovire din rachetă a fost de ajuns.
În virtutea aspectului general ceea ce am văzut n-a fost o partidă de tenis. Din punctul meu de vedere a fost un veritabil război, îmbrăcat într-o formă modernă. Ritmul fantastic al unui ”dute-vino” nebunesc îi transpune pe cei doi protagonişti în varianta 2009 a “Tunurilor din Navarone”. Noroc că nu mai e printre noi fiindcă Gregory Peck ar fi fost cu siguranţă invidios 
Aşteptăm continuarea!
