Nu sunt multe lucrurile care ajung să mă mai surprindă indiferent de sfera la care se raportează. Este exact motivul pentru care trecerea în nefiinţă a lui Michael Jackson a fost înmagazinată în lăuntrul cerebelului propriu drept ceva banal şi nimic mai mult. Bănuiam amploarea pe care o va lua “evenimentul” însă mi-am propus să stau deoparte cît de mult se poate, “job” greu de realizat în condiţiile în care fluxul de “ştiri” era infernal pe toate canalele media. Şi chiar greu de digerat. Iată-ne informaţi că nu ştiu ce sat din fostul spaţiu sovietic va purta numele cântăreţului. Că a apărut virusul omonim. Că nişte indivizi care s-au relaxat prea mult în compania razelor gamma au creat un “club” al sinucigaşilor în numele “megastarului”. Nu mai vorbesc despre declaraţiile de tot felul luate până şi băiatului care livra pizza. Chiar nu-mi folosesc la nimic şi le ignor.
Se poate ca ignoranţa mea să plece de la faptul că nu am capacitatea (?) de a idolatriza pe cineva, nici apropiat şi cu atât mai mult un “străin” de lumea mea. Nu m-a interesat niciodată muzica sau viaţa lui M.J. Pur şi simplu acordurile sale nu mi-au produs acea scânteie care să declanşeze măcar plăcerea de a asculta vreo melodie la volan, în drum spre Nojorid. Nu-i mai puţin adevărat că moartea lui Freddie Mercury, a cărui voce o consider unică şi greu de egalat, m-a mişcat în acelaşi fel în care ar putea s-o facă ”plecarea” băbuţei Aglaia de la etajul trei, adică mai deloc. Ce să-i faci, ciudăţenia naturii umane.
Şi totuşi ceva m-a uimit. Nu milioanele de oameni aflaţi în aşteptarea unui tichet de participare la spectacolul, de acum celebru, de adio. Nici chiar miliardul de oameni care ar fi urmărit, dacă nu din dragoste, măcar din curiozitate, ceremonia. Şi nici multitudinea de vedete internaţionale prezente (poate şi pentru publicitate). Ci afirmaţia lui Stevie Wonder, care-l transpunea pe Jackson într-un “necesar divin”, acesta fiind motivul pentru care a plecat mai devreme din rândul “tereştrilor”. Dac-o zicea Madonna, ar fi fost apă de ploaie, însă o persoană de culoare fără vedere, sunt convins că investeşte pasiune şi credinţă în ceea ce spune. Nu mă îndoiesc că “vede” mult mai bine ceea ce nouă ne scapă. Iată ce m-a convins să îmi iau rămas bun (în câteva rânduri) de la cel care a fost Michael Jackson!
