Ne place să fim în centrul acţiunii. Ne considerăm, majoritatea dintre noi, buricul Pământului şi ţinem cu tot dinadinsul să exprimăm clar acest lucru. Ne doare în cot de stratul de ozon, gheaţa Antarcticii, zăpezile de pe Kilimanjaro, cele 5 mii de specii de animale pe cale de dispariţie, jungala amazoniană, pădurile Obcinelor Bucovinene şi teorema lui Pitagora. Pe lângă multe altele. Pe deasupra, facem tot ce ne stă în putinţă pentru a desfiinţa mituri străvechi, cu putere simbolică sau măcar binefăcătoare psihicului unor grupuri umane însemnate. Axaţi prea mult pe sintagma “cercetează şi apoi crede” încercăm să năruim orice. De la sensul creştinismului şi simbolul lui, Isus Hristos, transformat în superstar, familist şi trişor până la teama proverbială a wallasilor în faţa naturii.

Un grup de americani şi-a dat mâna cu nişte sud-africani şi, loviţi de virusul Discovery, au pus la cale distrugerea unor mituri din lumea animală. Din această uniune ne-a fost adus la cunoştinţă faptul că şoarecilor nu le plac prea mult brânzeturile, ba chiar optează pentru zahăr şi dulciuri. Adio Franţa, trăiască Elveţia! Ne putem pregăti de un exod în masă al şoarecilor din hexagon spre locaşurile alpine ale vacilor mov.

Pare-se că patrupezii lătrători vor avea mari dileme la votul din 22 noiembrie. Mitul conform căruia văd alb-negru s-a dus dar, în schimb, nu pot distinge între roşu şi portocaliu. Ceea ce nu-i deloc acceptabil. Sau poate va avea câştig de cauză Vadim!

 E istorie legenda conform căreia oile, respectiv mieluţii, sunt animale proaste. Oamenii zic că nu-i deloc aşa atâta timp cât îşi recunosc stăpânul, câinii de pază şi au simţ al orientării dezvoltat. Nu cunosc cum au explicat însă efectul de turmă caracteristic lor…dacă una sare-n prăpastie restul o urmează. Să fie lipsă temporară de semnal? 

Să mai zică oarecine că lupii urlă la lună fiindcă nu au altceva mai bun de făcut. Nici vorbă…ei sunt preocupaţi să comunice între haite, să caute hrană sau să “agăţe” ceva femele. Imaginea cu lupul urlând pe fond “lunar” ţine doar de aspectul estetic. Pentru pictori. Ce să faci, sunt animale cu simţ artistic dezvoltat.

Nici măcar struţul nu e ceea ce pare a fi. Năbădăiosul nu-şi vâră capul în pământ de şmecherie ci pentru a proteja cuibul şi eventualele ouă depuse acolo. Grijuliu, ce mai!

Pentru a echilibra situaţia, ”tovarăşii” din regnul animal au câteva propuneri, sfaturi şi întrebări pentru neobosiţii cercetători…

M-am decis. Nu mai pot sta liniştit până nu-mi achiziţionez un şofer. E chiar culmea să mai ies pe stradă fără un angajat la cârma automobilului proprietate personală. M-aş simţi jenat dacă în momentul întâlnirii cu vreun prieten mai trebuie să parchez singur şi să parcurg pe jos eventuala distanţă până la cafenea. Dacă am responsabil la volan, cobor la scară şi îi ordon să parcheze şi să aştepte. Sau îl pot trimite cu treburi în altă parte. Ce mi-e şofer, ce mi-e curier! Sau amândouă la un loc. Doar e moment de criză, oportun pentru a dicta multe pe bani puţini. Cum tot ne conduce snobismul, de ce n-aş profita de ocazie.

M-am tot gândit la aria de selecţie. Aş opta pentru vreun iepuraş din reviste pentru adulţi dar ţin totuşi la integritatea mea corporală. Nu aspectul fizic ar fi fost motivul, că doar ceea ce ai în suflet contează ))) Da, şi cactuşii sunt specie de mamifere! Studenţi nu vreau fiindcă jumătate de normă nu mă mulţumeşte iar în perioada sesiunilor m-aş confrunta cu probleme grave. Ar rămâne instructorii auto sau şoferii de taxi, cunoscuţi pentru “abilităţile” tehnico-verbale de rută. Numai că nu ar denota clasă, simţ de nabab. Ştim cu toţii puloverele mirositoare sau jachetele de piele neagră trecute de prima tinereţe. Sau mustaţa, frână de muci, ataşată desupra buzei superioare.

În fine, sunt într-un mic impas dar o să vorbesc cu fetele de Bucureşti, alde Oana şi Monica. Ele sunt în temă şi mă vor lămuri cu siguranţă. O să-mi dea oare şi bani să-mi plătesc angajatul? La asta nu m-am gândit încă… Dar maşină? Le rezolv eu, important este să-mi găsesc şofer, restul vine pe parcurs.

Peste tot apar comentaţi cei 20 de ani ai României post comuniste, măcar la nivelul aparenţelor. Teoretic ar trebui să trecem la faza “tinereţii” cu vâltoarea specifică. Peste “copilărie” am tras deja vălul şi sunt convins că nu-s neapărat amintiri plăcute în spate. Doar pentru masochişti şi oportuniştii de palat. Adolescenţa s-a încadrat în coordonatele eternei treceri la economia de piaţă. O trecere care a deschis drumul resturilor salariale spre marii retaileri şi al nostru spre căpşunii peninsulei Iberice. Şi al babelor din “cizmă”.

Oamenii cu biblioteci încăpătoare şi uneori pline susţin că democraţia este un fel de “all star” al formelor de guvernamânt inventate până-n prezent. Nu ştiu ce să zic dar n-ar fi rău ca balanţa să încline sensibil în partea optimistă a ei. Măcar pentru a închide gura unora ca mine, ce văd partea goală a paharului. Fără ca măcar acţiunea golirii să le aparţină.

Mă simt bine să pot pleca oricând în străinătate după făină şi pulpe inferioare de pui, dacă asta vreau. Îmi piere pofta la privirile batjocoritoare (nu mai vorbesc despre ghionturi sau cuvinte) ale “fraţilor” europeni în momentul în care naţionalitatea îmi este deconspirată. Ori să conversez în altă limbă sau să fac pe mutul, asta nu-mi stă în caracter şi nici nu doresc să-mi ascund originile. Nu am de ce.

Ne exprimăm din ce în ce mai liber. Dovada poate fi chiar acest blog. Am posibilitatea să bălăcăresc clasa politică cât vreau (oricum nu-i pasă nimănui), îmi pot vărsa frustrările fără a mă aştepta la vizite ale băieţilor cu maşini fumurii şi pot chiar dezvolta intrigi de budoar. Totul e posibil. Până la a distruge vieţi prin tirada cuvintelor nu-i decât un pas. Iar când acţiunea este bazată numai pe neadevăruri, succesul e garantat. De aici şi convingerea tot mai multor persoane că războiul cu presa este dinainte pierdut. Bizar atâta timp cât deţinătorul adevărului absolut nu se află printre noi, pe Pământ.  

Nu mai trebuie să ne ascundem amorurile juvenile. Suntem liberi să petrecem oriunde, oricând şi cu oricine. Fie şi de acelaşi sex. Numai că mă apucă o dorinţă stranie de a ”pune la colţ”, în stil bătrânesc, căcăcioasele de 11 ani care-şi povestesc partidele de amor ratat cu cel de-al 5-lea partener oficial. Parcă ar fi mai interesant ca părintele să nu fie constrâns, în anumite cazuri, măcar teoretic, de una sută instituţii şi fundaţii de ocrotire a drepturilor ţâncilor. Nu-i chiar plăcut ca la şedinţele cu părinţii punctele 1-10 să fie vizionarea casetelor porno realizate de propriile progenituri.

Mă deprimă în preajma sărbătorilor plecarea dintre noi a “spiritului” aşa cum s-a încetăţenit starea generală ce era prezentă la apropierea Paştelui ori Crăciunului. Paradoxal, nimic nu mai are farmecul specific comunismului. Atunci era bucurie mare că puteai găsi niscaiva portocale şi ciocolată care mie îmi declanşează şi acum, prin izul specific, împlinirea sufletească. Prea repede Iepuraşul sau Moş Crăciun devin surse de glume în şcoala primară. Nu ne putem permite să avem copii ignoranţi sau nealiniaţi la realitate dar farmecul copilăriei se pierde extrem de prematur odată cu deconspirarea preşcolară a unor personaje benefice unei vârste scăzute.

Intră în categoria rarităţilor sacrificiul porcilor de decembrie. Cel puţin la modul “old style” că galantarele supermarketurilor sunt pline de pulpe şi costiţe. Înarmaţi cu asomatoare acceptate de standardele UE, măcelarii îşi fac datoria. Dar noi, restul? Alergătura după grăsunul nemâncat de o zi pentru a nu-i fi prea plin sistemul excretor, pârjolirea cu paie, curăţatul lună al sursei de hrană pentru sărbători, încropirea cârnaţilor, a caltaboşilor, unsoarea scursă din jumările învârtite în ceaun, varza cu friptură îngurgitată la “cina porcului” rămân doar imagini salvate eventual pe vreo caseta sau DVD. Vor rămâne file de istorie pentru cei mici. Nu ne opreşte nimeni să continuăm pe linia aceasta “barbară”, dar e greu să te consideri ancorat în realitate când cei din jur te provoacă la discuţii comparative de preţuri iar tu pari venit dintr-un concediu îndelungat prin 1973. Unde să mai pun că buteliile îşi fac mult mai repede treaba iar “bătrânii” meseriaşi au apus în marea lor majoritate.

Ce să mai zic de nunţile autohtone în corturi imense, ciorbele de la Gospodina, merele ”parmen auriu” de care erai sigur că mănânci atunci când eticheta îţi indica acest fapt sau “exemplarele” rarisime de obezi minori? De timpurile când o familie de muncitori simpli îşi permitea să iasă săptămânal la restaurant şi să chefuiască până în zori? Sigur nu sunt semne ale democraţiei. Nici acestea şi nici multe altele pe care le-am uitat în aceste momente sau de care nu are rost să mai amintesc.  

Partea neagră a oricărui regim de conducere există. În dictatura comunistă dracul a fost ca smoala. Nu se poate nega acest lucru. Dar ce să zică astăzi cei care pentru o pâine lâncezesc la “răcoare” ani buni iar devalizatorii de miliarde stau la soare în vile luxoase? Probabil acelaşi lucru pe care năpăstuiţii de la Sighet l-ar putea spune. Ceea ce nu-i puţin pentru o orânduire considerată vârful piramidei. Exemplele şi comparaţiile sunt multiple. Sunt alţii care studiază şi compară, observă şi scriu, sunt formatori de opinie. Unii dau verdicte: “Americanii-s de vină, futu-i în gură să-i fut”. Vă amintiţi?

 Cei ca mine se întreabă. După 20 de ani…

Mi se pare că timpul se scurge prea repede iar singurul lucru ce iese în evidenţă sunt semnele îmbătrânirii. Pare cam forţat atributul înaintării în vârstă pentru cineva care nu a atins încă cifra 30 dar întruchipează realitatea. Luând ca exemplu atacul cerebral sau infarctul, aspecte neplăcute ale vârstei a treia, “coborâte” la nivelul primelor trei decenii de viaţă, nu pot decât să-mi întăresc afirmaţia. Pe lângă toate acestea plouă. O face de zile întregi, în cantităţi însemnate, pentru a confirma specificul anotimpului. Toamna nu vrea să treacă nebăgată în seamă şi face ce ştie ea mai bine. Aduce umezeală şi nopţi tot mai îndelungate.

Deliciul îl facem însă tot noi. Aceeaşi locuitori de frunte ai Terrei aliniaţi la codul CAEN. Mă întreb la ce categorie s-ar situa Daniela Crudu. Fata s-a mişcat bine. Atât de bine încât a ajuns pe buzele tuturor, potenţială muză pentru amatorii de masturbare în stil Playboy. Şi nu numai atât. Mai nou taie panglici de inaugurare la felurite magazine. Până una alta a cam luat faţa edililor de cartier. Trăiască vremea şi…vremurile.

În timp ce prezentatoarea noastră se juca lasciv cu foarfeca, pe masa poliţiei se iţea din senin o reclamaţie. Nimic neobişnuit, nici măcar faptul că părintele îşi reclama odorul. Mai precis o mamă îşi acuza propria fiică de concurenţă. Ce să faci, aşa-i cu economia de piaţă. Numai că s-o acuzi de faptul că e mai pricepută la felaţie decât propria persoană pare cam mult. Mult prea mult!

Nici “amicii” mei cercetătorii nu stau deoparte. Inşii se ţin de “căutări”. Ultima găselniţă: degetele sunt “turnătorii” cei mai de temut. Dacă ne feream de vecini sau colegi acum nu mai e cazul…caracterul ne este dezvăluit de către propriile falange. Şi tu, Brutus? Pentru a evita potenţialele neplăceri cauzate de deconspiratoarele personale recomand buzunare adânci sau mănuşi adecvate fiecărui sezon.

Peste toate tronează gripa de sezon, atât de ameninţătoare. De ciudă că porcii au captat toată atenţia noastră, o pisică s-a hotărât să schimbe situaţia. Prin tertipuri numai de ea ştiute, new-yorkeza torcătoare s-a abonat la o gripă porcină de mâna-ntâi. Ce, numai humanoizii să beneficieze de “binefacerile” laboratoarelor multinaţionale? Şi de paginile presei…

Aşteptăm zăpada care ne bucura sărbătorile copilăriei. Nu ştiu dacă acelaşi lucru pot spune cei aproximativ 150 mii de bugetari ameninţaţi cu punerea pe liber. Neplăcută vreme!

Zi de mare sărbătoare. Profitând de notorietatea arhanghelilor Mihail şi Gavriil, românii au petrecut. Unii cu vin şi bere, alţii cu trabuc şi whisky. Ceilalţi au ales să urmărească întâlnirea dintre câini şi ciori. Putea fi o partidă interesantă în contextul mocirlian al lui Mitică. Adevăru-i că n-a fost rău. Mai ales pentru înaripatele de culoarea tăciunelui. Probabilor fi fost mai pioşi înainte de masă şi sărbătoriţii din ceruri şi-au îndreptat pavăza asupra lor.

Totul a început cu o brambureală în care echitatea s-a năruit, lătrătorii cu blană roşie fiind obligaţi să găfăie pentru a nu se lăsa pradă insuccesului. Ceea ce a urmat pare demn de un cazinou unde vedeta serii se transpune în trimisul Fortunei pe tărâmul oilor. Nici dacă poarta ciorilor avea plasa de fier şi mingea un magnet puternic, cred că nu reuşea să treacă de linia cu var. Pur şi simplu. Cred că armata eternilor magi voodoo, atât de respectaţi pe tărâmurile lui Lucy, făcea cu certitudine figuraţie în faţa unei situaţii mai bulănoase ca oricând. Pentru angajaţii din apropierea liniilor de cale ferată.

Se poate ca sfinţii să fi închinat prea multe pahare sau, la un toast mai lung, să fi scăpat din vedere faptul că meciul încă nu se încheiase. I-a fost de ajuns dulăului de rasă, care a muşcat fără milă exact când cei doi paianjeni locatari ai vinclului porţii negre se pregăteau de culcare. Asta a fost. Previzibil, până la urmă!

Varietatea domeniilor de activitate existente în cercul posesorilor de materie cenuşie (mai mult sau mai puţin) oferă şanse oricui. Poţi opta să vinzi morcovi într-o piaţă de cartier sau să prezinţi coafuri pe podiumurile modei. Ori ai (ne)şansa să devii psiholog. Şi în calitatea aceasta să vină la tine o jurnalizdă asaltată de crampe stomacale pentru a te cita în revistuţa ei de doi lei. Cum mintea nu o poate duce mai departe de scara blocului şi vecinul de deasupra (la propriu, din toate punctele de vedere) te poate lua cu întrebări despre sex. Despre ce altceva? Că despre situaţia bursei de la Tokyo…

Oricum, neavând probabil curajul să-şi întrebe partenerii de-o noapte, o dată la 2 ani (exceptându-l pe vecinul de deasupra, tovarăşul de care aminteam înainte), a ţinut morţiş s-o descoase pe amica psiholoagă în legătură cu fanteziile sexuale ale masculilor. Mai precis Top 5, că nu se încurcă duduia. Probabil că vrea să le transpună la genul feminin… 

Şi iată-le, au ieşit din gura isteţei şi cunoscătoarei de fantezii bărbăteşti:

1. Sexul în trei – cu specificaţia clară că e nevoie de două vagine…Se pare că va jurnalizda va trece peste această opţiune, nu sunt două penisuri în această poveste, deci nu poate fi satisfăcută.

2. Sexul în locuri publice – cum definirea locurilor publice este greu de accesat iar pe deasupra liftul şi scara blocului sunt deja-vu…sare şi peste asta.

3. Sexul cu o necunoscută - atât de banal încât te poate apuca râsul.

4. Sexul în care partenerii joacă un rol – mereu mimează satisfacţia, întotdeauna rămâne amantă aşa că…neinteresant.

5. Sexul de tip swingers - cu alte cupluri ar putea fi interesant. Dar numai dacă soţia vecinului “practică” pe fotoliul din odaie cu amantul…greu de realizat.

Să mai spună cineva că bărbaţii sunt fantezişti. Numai banali! Cu femeile, asta-i altă mâncare de peşte…

Ziceau străbunii că despre morţi numai de bine. Excluzând tiranii de primă filă a istoriei şi criminalii de joasă speţă ar putea funcţiona această teorie şi astăzi. Numai că au apărut ziariştii şi pentru a se face remarcaţi au ţinut cu tot dinadinsul să arunce în recycle bin orice urmă de bun simţ. De normalitate nu mai vorbesc. Ne putem aştepta ca după moarte să se audă că am fi fost vârcolaci sau că ne spălam pe cap cu soluţie de parbriz. Asta în cel mai blând caz cu putinţă.

Dacă dă Domnul ca în viaţa pământeană să fii vedetă sau măcar cunoscut de un număr mai mare de oameni, ai pus-o. Inclusiv post-mortem. Cel mai recent exemplu este al ex-regelui pop. După câte s-au spus despre el nu credeam să mai fie multe. Eroare! S-a trezit o ciufută dimineaţa, nesatisfăcută de mărimea limbii partenerului de-o noapte şi s-a gândit că trebuie să împroaşte cu noroi pe cineva. Cu ăia vii e mai complicat, pot urma procese inutile. Morţii nu prea au de obiectat aşa că…un decedat trebuia să devină victimă. Nu ştiu cum a ajuns la Jackson ăl mic dar…el a fost “alesul”. Şi ce credeţi că făcea, în opinia, cică, a unui doctor personal. Nici mai mult nici mai puţin decât urina în pahar, taman în faţa copiilor. Ce obicei tandru! De fapt, ziarista vroia să demonstreze altceva. Ea avea bune intenţii. Se gândea să-l ajute… El de fapt avea vitiligo, acea boală care duce la albirea pielii şi nicidecum nu a apelat la operaţii estetice de albire a pielii. De parcă ar mai conta. 

Cum demonstra acest aspect? Simplu, la o studiere atentă a penisului cântăreţului, acesta era pătat, asemenea unui dalmaţian. Deci, ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat. Omul nu era atât de bolnav psihic. Să mai vorbească cineva de metode învechite de cercetare… Ideea e că nu ştiu ce relevanţă are pişatul în faţa plozilor. Ceva de genul tovărăşiei între sulă şi prefectură, nu are nimic de-a face cu ideea articolului. Probabil era partea de impact pentru cretini. Sau i-o cereau şefii în lipsă de vânzări. Oricum ai lua-o tot de prost gust se poate vorbi.

În rest, pace şi prietenie! Despre extratereştrii ce au luat prânzul cu membrii nenăscutului guvern Croitoru, cu altă ocazie…

Mai fac şi ai noştri studii, sondaje şi cercetări. Nu doar din acelea comandate de partidele politice ci şi de altă natură. Culinară, spre exemplu. Uşurel, să nu facă rău la digestie. S-au găsit în jur de 800 de respondenţi cu simţ al răspunderii şi treaba a început. Într-un final, studioşii au remarcat motivul îngrăşării populaţiei mioritice.

Totul pleacă de la micul dejun. Mai exact de la dispariţia acestuia din vieţile noastre. Peste 42% dintre cercetaţii pe bază gastronomică au trimis micul dejun în concediu prelungit, fără plată. Un fel de şomaj mascat. Drept urmare, după o zi de muncă asiduă, pentru cei care au încă un serviviu, seara înseamnă recuperarea caloriilor. Mâncatul pe înserate coroborat cu lipsa activităţii fizice duce la o aspră îngreunare a corpurilor de români în criză. Iacă de unde răsare obezitatea, supraponderabilitatea şi alte asemenea. Mai mult, mâncarea gen zeamă lungă, de o calitate îndoielnică, sporeşte “şansele” îngrăşării peste limite. Zic specialiştii. Că de fast-food nici nu mai pomenesc, e deja istorie universal recunoscută.

Fabrica de produs straturi adipoase îşi trage seva din dispariţia (ni)micului dejun. Organismul nu mai are timp să digere caloriile, sclavii muncii nu mai pot face mişcare, şuncile nu mai au nimic de aşteptat. Drept urmare se depun. Oriunde găsesc găzduire: pe mijloc, dosuri şi bulane. Chiar sub bărbie sau pe cefe “nesimţite”. Nu trebuie să ne mai mire că suta de kile devine un obiectiv pentru mulţi localnici carpato-danubiano-pontici. Un ţel de atins, în sens descendent.

Înc-o zi înc-o poveste. De toate, pentru toţi, gratis oferite de oamenii cu fotolii directoriale sub dosuri. Mai deunăzi am tras o repriză puternică de râs. Chestia îi de săptămâna trecută dar…merge. Intitulatul ministru>>prim-ministru>>blogger, are o fixaţie puternică. De fapt mai multe şi nu poate sta o zi liniştit fără a ne reaminti că există încă. Măcar în blogosferă. Ceea ce mi-a provocat câteva clipe plăcute şi mai apoi greaţă a fost o declaraţie prin care Adi Năstase, a.k.a. “Bombonel” a dat dovada inimaginabilei sale iscusinţe. Cică trebuie să ne întoarcem la normalitate şi asta o putem face numai prin activitatea guvernului. Bun, dar la care normalitate să ne întoarcem? Ţara asta n-a fost normală decât, poate, 2 săptămâni prin 1918. În rest am avut parte de toate anormalităţile. Am avut chiar doi ani, din 1990 până în 1992, fără preşedinte. Cu mineriade, războaie interetnice plantate artificial, “exporturi” de glie străbună pe bandă rulantă. Aşa se zice. Şi atunci la ce normalitate s-o referi nepotul mătuşii Tamara? Sunt absolut convins că ar putea să abereze până la Crăciun ceea ce consideră normalitate, dar repertoriul demagogic este depăşit pentru mine. Îl cunoaştem mai toţi, nu ne impresionează, nu-l credem. Hasta la vista stranger!

În altă ordine de idei, dar pentru acelaşi scop, s-a trezit şi Bogdan Hossu. Nu şeful de la Direcţia pentru Tineret Bihor, că ăla-i într-un concediu medical prelungit. Sperăm ca viruşii să nu reprezinte o încercare prea puternică pentru el. Ci liderul Cartel Alfa. Individul lider de cartel (ce columbian sună) s-a făcut foc şi pară pe insul cu privirea şleampătă de la Cotroceni. Cum şi-a permis acesta ca timp de 5 ani să-l primească la doar 2 întâlniri? Pe el, ditamai (inclusiv fizic) capul sindicaliştilor? Acum şi-a amintit că-i cam puţin. Dar în timp ce-şi exercita funcţia pe lovele grase a avut amnezie? Timp de atâţia ani? Doctorul de serviciu îi recomandă repaus prelungit undeva prin Malawi. Poate avem noroc şi…ia bilet numai dus. Că tot suferă de uitare acută.

Lumea circului, în accepţiunea de show profesionist făcut într-un cadru tipic pentru familiile secolelor trecute, îşi aşteaptă tot mai repede sfârşitul. Nu prea se încumetă nimeni să menţină o afacere, până la urmă, care nu mai aduce profit. În curând, acrobaţiile care-ţi luau respiraţia de copil uimit, supunerea celor mai feroce carnivore şi giumbuşlucurile clovnilor de pauză vor fi doar fragmente ascunse undeva în lumea amintirilor.

Corturile acelea rotunde cu copertinele strâns ancorate vor umple cine ştie ce subsoluri uitate de vreme. Nu-i totul pierdut însă. Ele sunt deja înlocuite cu palate frumos decorate, garnisite de fotolii cu multe straturi de piele, cantine luxoase la preţ de matineu şi bufoni moderni în costume de firmă. Credeaţi că politicienii noştri ne vor priva de un asemenea spectacol? Că circul va pieri? Nici vorbă, se îngrijesc ei de desfătarea norodului. Vreţi jonglerii? O simplă privire la şedinţele din Parlament şi veţi rămâne uimiţi. Bilele sunt jonglate mai ceva decât rulmenţii la roata unei biciclete. Totul la vedere aşa cum e în tendinţe mai nou. Clovnii şi bufonii politici sunt mult mai calificaţi decât acei bieţi pitici care distrau publicul pentru a trăi şi ei. Aceştia o fac pentru a trăi numai ei. Ori pentru a trăi bine… Gândiţi-vă doar la show-urile scump plătite din camerele palatelor gazdă. Iar dacă puneţi la socoteală tensiunea arterială care urcă şi coboară-n trupurile românilor mai ceva decât Iliescu în anii bufniţei, aveţi şi acrobaţiile.

Cât despre animale, aici treaba nu sună prea bine pentru noi…animalele. Noi suntem cei jonglaţi, suntem cobaii ideilor gândite la şpriţuri şi în iatacuri de 5 stele. Am intrat în era 3D deci participăm activ la circul cotidian. Suntem principalele necuvântătoare folosite la nevoie şi stimulate prin bucăţele de carne sau zahăr. În funcţie de preferinţe…

Se apropie o mare reprezentaţie. Cea supremă. Vom fi pentru câteva zile centrul universului, ni se vor servi cele mai bune aperitive, biciuştele vor încetini ritmul spartan de lovire şi noi vom profita. Vom profita de ocazia de a ne pregăti pentru încă nişte ani grei…sub comanda bufonilor la 4 ace de gămălie.