1 Decembrie are de aproape 20 de ani o însemnătate specială pentru România. A înlocuit 23 august-ul muncitoresc şi s-a transformat în zi naţională pentru cei cu suflu românesc. Pentru majoritatea este doar o zi fără mersul la muncă (măcar cei angajaţi în sistemul public şi câţiva norocoşi slujbaşi la patroni), fiindcă a fi român nu mai contează prea mult. Dimpotrivă, prin ţări străine încercăm să ne ascundem adesea originea. De ruşine, fiindcă suntem catalogaţi precum ultimii negrii pe plantaţiile imperialiste.

Unii mai simt româneşte. Tresar de mândrie pe acordurile Horei Unirii şi-l aplaudă frenetic pe Furdui Iancu. Tot din acest simţământ pun ştampila pe Vadim şi al său partid. Încing fără a sta pe gânduri jocul românesc la picioarelor statuilor amplasate în centrele urbane şi asistă înfioraţi la paradele militare. Parade mai “scurte” ca niciodată, cei 200 de frontierişti şi pompieri fiind doar o replică palidă a miilor de angajaţi ai ministerului apărării naţionale de altădată. Într-un final, sunt similari numărului de români care sărbătoresc în adevăratul sens al cuvântului prima zi de decembrie.

Nu-mi place neutralitatea la modul în care s-ar putea trece cu indiferenţă peste momente conjuncturale importante. Respect curajul cu care înaintaşii au plonjat în focul gloanţelor dădătoare de moarte şi modul în care au înţeles să-şi apere libertatea. Consider normal să le respectăm memoria. Nu îmi plac momentele festive, în general, dar le accept necesitatea. Mă gândesc însă cu groază la acei “eroi ai revoluţiei din 1989″, a căror vise şi speranţe din acele clipe nu ştiu în ce măsură s-au îndeplinit. Cu certitudine nu şi-au sacrificat existenţa pentru ca nimicuri precum Simona Senzual sau Sexy Brăileanca să defileze zilnic cu silicoanele la vedere. Ori urmaşii lor, ajunşi acum la vârsta adevărului în viaţă să cerşească slujbe în salubritate prin Europa vestică. Adevărat, au obţinut iluzia libertăţii, dar la ce folos…N-am auzit ca o persoană să formeze cuplu fericit cu vreo fantasmă.

Închei totuşi în ritmuri de sărbătoare, cu conţinutul unui SMS aniversar, primit astăzi:

Unguru’ mergând călare

Întâlni o apă mare

Opărit la cur, la coaie,

Vrea să facă şi el baie.

Când să iasă el la mal

Pula haine, pula cal…

Cine-a fost primu-n Ardeal?

LA MULŢI ANI, ROMÂNE!

Ce ţi-e şi cu părinţii ăştia. Au posibilitatea de a te boteza cu nume diverse, unele de-a dreptul hilare. Nu poţi riposta, încă nu cunoşti limba. Între diferitele categorii de prenume intră acelea care imită numele sfinţilor creştini. Nu ştiu dacă pentru a dovedi credincioşia sau pentru a da părinţilor posibilitatea de a chefui de cât mai multe ori pe an, dar aşa se întâmplă. Sau o fi, precum în cazul meu, situaţia banală în care îţi place acel prenume. În consecinţă, micuţul meu a dobândit în certificatul de naştere şi “titulatura” de Andrei. Cică, cel dintâi chemat. În cazul meu se potriveşte :))

Profit şi de această modalitate (şi de blog, adică) de a-i spune piciului meu ”mulţi ani” şi toată gama de urări adecvată situaţiei, în speranţa că prin 23 aprilie va reuşi să-mi transmită la rându-i, de data asta în româneşte (sper că va lega până atunci câteva cuvinte, măcar preţ de-o propoziţie), una de bine…Că tot sunt şi Gheorghe.

Se apropie sărbătorile specifice sezonului rece. Măcar la nivel declarativ, românii aşteaptă cu înfrigurare să dea năvala-n magazine după de-ale gurii şi cadouri. Sunt convins că marile magazine vor fi pline ochi, dar nu cred că sumele plătite la casă vor mai fi aceleaşi ca-n anii precedenţi. Nici nu s-ar putea câtă vreme lista disponibilizaţilor pe 2009 este una de dimensiuni largi, iar cadoul de Crăciun pentru bugetari va fi punerea lor pe liber începând cu prima lună a anului viitor. Despre munca la privat nu mai aduc aminte, situaţia s-a înnăsprit demult. Probabil amicii noştri de peste mări şi ţări, etnicii din Zimbabwe, ştiu de ce. Cu toate că n-aş paria pe Bergenbier ca fiind băutura cu cel mai strălucitor succes pe meleaguri africane.

În ciuda necazurilor humanoide, alţii sunt năpăstuiţii iernilor locale. Lumea porcină intră în zodia tăierilor masive, a sacrificiilor pe bandă rulantă. Dacă în mediul urban se întâmplă pe toată perioada anului, porcii rurali sunt acum în miezul problemei. În mai orice casă de gospodar sătesc cuţitele se ascuţesc, paiele se strâng laolaltă şi vinul iese din hrube. Începe sezonul decapitărilor de grăsuni pentru consum, în izuri de varză murată şi colesterol masiv ataşat primei fripturi. În rest, viaţa merge înainte, suratele ovine rumegă în linişte, vitele asemenea iar Grivei îşi umflă cu străşnicie maţele, după câteva luni de post regulat. 

Şi când te gândeşti că adevărata lume porcină concepe planuri de campanie şi vinde iluzii fraierilor fără maşini de serviciu şi şofer…  

Întinderile line ale Bărăganului şi viile subcarpatice au fost martore tăcute la formarea unui popor care nu prea spune nimic pentru cineva născut la mai mult de 200 de kilometri de Tisa. Din simplul motiv că nu am avut puterea de a schimba ceva în şăgalnica noastră existenţă. Nici măcar nucleele din diasporă nu reuşesc să se identifice sub un numitor comun ci mai degrabă încearcă şicanarea reciprocă. Aş putea adăuga fără să greşesc că preferăm “sporturi” precum bătaia aplicată partenerei de viaţă, golirea sticlelor, fuga de răspundere, lipsa planurilor de lungă durată etc. Ăştia suntem şi nu văd de ce încercăm să părem altceva.  

Avem un preşedinte care se pliază perfect acestui tipar. Măcar în marea lui majoritate. Vroiam să ajung la punctul în care avem pe canalele media vizuale imaginea unui om matur “pişcând” un băieţandru, se prea poate impertinent (asta se învaţă din fragedă pruncie), cu ceva timp în urmă. Nu mai trebuie comentat momentul şi legătura lui cu apropiatul tur secund de scrutin, în care noua coaliţie vrea să nu aibă sub nici un chip surprize în ceea ce priveşte câştigarea alegerilor. Probabil sunt deja câştigate, dar tipii vor să întărească aversiunea sexului slab faţă de şeful portocaliu. Oricum, o mulţime de muieruşte cu lacrimi şiroind pe faţă de indignare şi comentatori fideli banului de orice fel, condamnă fără oprire gestul reprobabil al încă preşedintelui. Într-adevăr este lipsit de maturitate, mai ales venind de la un candidat la funcţia supremă în stat (asta era Băsescu în 2005). Însă când aflăm, că mai multe femei mor din cauza violenţei casnice decât a duo-ului cancer-accidente rutiere, situaţia se schimbă. Trăim aici, jucăm conform regulilor inventate de noi, transmise prin zestrea genetică, avem conducători care ni se potrivesc. Suntem bădărani şi, din păcate, acesta pare să ne fie pe veci destinul. Nu văd o îmbunătăţire a situaţiei ci mai degradă o degradare continuă şi în creştere.

Vreau să cred că nu mă potrivesc caracteristicilor de mai sus şi fac parte din minoritatea cu primii ani de viaţă acasă. Recunosc însă că nu mă pot detaşa de locul în care îmi duc traiul, nu-l pot nega (nici nu vreau) şi, implicit , suport catalogările adresate românilor, în general. Rămân un bădăran atâta timp cât în locul naţionalităţii mele scrie român. Simplu şi clar. Dacă l-aş acuza pe Băsescu de un lucru anormal nouă, ar trebui să ridic piatra şi s-o arunc în el. N-o pot face. Câţi dintre noi ar putea-o?

“Destinul social-democraţiei este ilustrativ pentru un curent ideologic lipsit de simţ politic. Greu am găsi o mişcare de o cuminţenie filozofică mai remarcabilă, care să-şi fi cântărit mai serios conceptele şi să fi dat o demnitate mai onorabilă utopiilor. Cine, ca ea, a temperat mai ”burghez” excesele spiritului revoluţionar şi a atribuit evoluţiei atâtea virtuţi ca să scuze comodităţile oamenilor? Fără ideea de evoluţie, social democraţia este un zero, pe lângă care mai există numai blândeţea social-democraţilor.

Cumpănirea filozofică a social-democraţiei i s-a împrumutat în primele faze o semnificaţie mediocră, pentru ca să degenereze într-un exemplu trist de fadoare teoretică şi politică. Lipsa de patos şi de anvergură, preocuparea teoretică de tactică, dar fără instinct în luptă; viziunea unei fericiri comode, neancorate în necesităţile complexe ale omului (antropologia mediocră a oricărui tip de democraţie); economism searbăd şi doctrinarism stupid – sunt note ale mizeriei profunde, ale viciului şi incapacităţii politice a social-democraţiei. Faţă de ea, comunismul este un fenomen apocaliptic.” 

O spune un om care, paradoxal, a iubit ţara sa atât de mult încât nu a mai suportat să trăiască aici, să asiste la neputinţa semenilor săi şi şi-a împlinit destinul în patria lui Napoleon. Probabil este singura soluţie valabilă şi astăzi pentru a nu păcăli evoluţia. Inclusiv cea temporală…

Cam aşa ar putea arăta un text pus la săptămânalul de anunţuri de către o asociaţie de proprietari mai săracă cu una bucată tomberon. Deznădăjduiţi, după zile întregi de anchete interne, scenarii sumbre, înţepături adresate vecinilor, reprezentanţii locatarilor apelează la o ultimă soluţie. Dau anunţ la ziar în speranţa că vreun om cu suflet i-ar putea ajuta să găsească bunul comun. În cazul în care găsitorul nu are suflet, au ataşat oferta de recompensă. Aceasta constă într-o lună gratuită pentru acesta şi încă o persoană de a folosi tomberonul în scopul destinat din fabricaţie.

Să fie Crişul Repede hoţul nocturn? Nu ştiu, dar încerc să ajut eventualii pierzători măcar prin localizarea avuţiei pierdute…

Oricum ai folosi zoom-ul locul e acelaşi: centrul Oradiei, ziua-n amiaza mare, mijlocul apei curgătoare ce desparte primăria locală şi Piaţa Ferdinand. Indiciu suplimentar: plăcuţa bilingvă de pe pod ce dezvăluie numele râului.

P.S. Nu accept recompensă. Punct…

Au trecut minutele, zilele, săptămânile, lunile  şi chiar anii. Şase la număr. Au trecut multe zeci de mii de kilometri parcurşi împreună. Mereu împreună. Toate locurile prin care am trecut, fiecare întâmplare, orice leu cheltuit, poartă cu sine parfumul ei. Numai al ei. Nu-mi pare rău nici măcar de un singur fir de păr căzut în acest timp fiindcă, cu certitudine, a simţit mângăierea unică a unei adieri divine. De camelie.

Legenda spune că trăia odată o fiică de împărat deosebit de frumoasă, dar deosebit de singură, pe nume Camelia. Pentru a-şi umple timpul, aceasta îşi petrecea majoritatea timpului vorbind cu florile şi învăţase limbajul acestora.

În împărăţia peste care domnea tatăl fetei trăia un balaur care obişnuia să mănânce toate fetele în vârstă de 14 ani. Cu cât se apropia mai mult fata de această vârstă, cu atât era mai bine păzită şi cu atât erau părinţii ei mai îngrijoraţi. Cu toate că o păzeau cei mai iscusiti ostaşi, la ora 12 noaptea când fata împlinea 14 ani, balaurul reuşeşte să intre în castel, în turnul unde fusese închisă fata şi să o răpească, urmând să o ducă departe şi să o mănânce. În drum spre locul unde locuia balaurul, Camelia implora florile de pe pajiştile peste care trece să o transforme întruna de-a lor şi să o salveze.

Acestea îi ascultă voia şi o transformă într-o floare roz deosebit de fină, pe care balaurul o scapă din gheare şi care, cum atinge solul, prinde rădăcini şi dă naştere la noi flori. De cele mai variate culori şi forme. Această floare urma să se numească, aşa cum era normal, Camelia.

Am găsit o asemenea floare. O port necontenit cu mine de şase ani. Mi-a intrat în viaţă şi în suflet şi nu vreau să mai iasă de acolo. Singurul sentiment pământean pe care-l nutresc  gravitează în forma iubirii. Îmi doresc doar ca parfumul ei să-mi înveselească zilele acordate de către Divinitate în acest univers. Poate şi după.

Te iubesc…camelia mea!

Duminică obişnuită de noiembrie. Timp probabil nerecomandat pasionaţilor de plajă. Scrutin prezidenţial servit cu garnitură de referendum, special pentru cei 18 milioane şi ceva. De votanţi. Cum n-aveam altceva mai bun de făcut (a se citi “din lipsă cruntă de bani”) m-am luat dimineaţa devreme-n cap şi hop la secţia de votare. Ca membru. Într-o comisie de 8 oameni gata de plictiseală comună până-n miez de noapte. Toate bune şi frumoase, ambianţă relaxată. Zâmbete împletite cu grimase de neîncredere, tonalităţi ridicate, prostie, mult parfum (adesea ieftin), pachete de la partidele parlamentare pentru membri simpatizanţi (mai mult sau mai puţin), încurcături, pompieri pe post de bodyguarzi.

Nu am fost şi nici nu întrevăd în viitorul apropiat vreo posibilitate de a fi membru de partid. Din acela înregistrat, cu carnet, activitate electorală şi ambientală.  Mă simt mai liniştit neutru, măcar din perspectiva românească a situaţiei. Timpul tace şi trece ca-n basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Mai sunt vreo două ore până la închiderea urnelor. Şi conflictul explodează pe nepusă masă. Nu contează culoarea politică a persoanei, probabil în orice partid sunt specimene de genul celei întâlnite de mine.

Cum am precizat, nu semnez condica pe la vreun partid. Cunosc însă oameni care îşi fac treaba bine în cadrul formaţiunilor politice pe care le reprezintă. Pe deasupra îmi sunt amici. Cu un asemenea om am luat legătura pentru a putea intra ca membru pe listele neparlamentarilor spre a putea îngroşa portmoneul familiei. Doar atât şi nimic mai mult. Nici măcar mai complicat. Nu propagandă, nu interese subtile spre testarea vigilenţei celorlalţi membri, nu alte subterfugii. Dar, pesemne faptul că iubesc mai mult familia decât vreo culoare politică este ceva de neconceput pentru unii. În acest context, o colegă de comisie (fiindcă mă consideram coleg , partener în ducerea la îndeplinire a unei responsabilităţi colective alături de ceilalţi 7) începe să-mi reproşeze fapte reprobabile, minciuni şi ascunzişuri cu tentă electotală. Repet, în situaţia în care nu am avut nici măcar o secundă de discuţii contradictorii sau conflicte şi nici măcar nu aveam de ce. Deci n-o puteam minţi, n-am avut ocazia. Pe deasupra, n-am încercat, nu mă interesa să mă feresc de cineva, puteam foarte bine să discut liber orice subiect. Am şi făcut-o pe alocuri. Dacă doream să ascund ceva sigur o făceam ca la carte. Individa însă(informată, ce mai, de felul în care marile partide, inclusiv cel pe care-l reprezenta, îşi pun persoane în comisii sub umbra partidelor mici – halal, mare secret sau realizare), probabil îndoctrinată cu tolcerul de cei responsabili, nu concepea ca eu să fiu prezent pentru altceva, decât ca spion advers. Fiindcă nu avea cunoştinţă ca al ei partid să mă fi “plasat” acolo, sigur eram de la inamici. Şi toată povestea…Cam aşa privesc unele persoane lumea de astăzi.

Nu-i datorez acelei persoane nimic, cu atât mai mult momentul de sinceritate pe care l-am avut atunci. Un moment pornit din sentimentul de milă pe care l-am încercat la vederea isteriei create în partea craniană a fizicului respectivei, probabil neocupată. I-am explicat algoritmul prin care m-am procopsit alături de ea (după ce toată ziua i-am făcut mare parte din treaba în cadrul comisiei, din colegialitate şi chiar respect pentru o doamnă, în primul rând şi vârstă, în al doilea) şi am încercat s-o conving de absurditatea ei şi a situaţiei doar pentru a o calma. O spun din nou, am făcut-o numai şi numai din milă. Nu ştiu cât a înţeles, dacă a reuşit să distingă pădurea de copaci dar…mai mult nu puteam face.

Patetic pentru cineva cu o vârstă la care ar trebui să ajungi însuşindu-ţi nişte atribute ale traiului. Eşecul lamentabil al unei singure vieţi insipide se răsfrânge (accidental, dar o face) asupra unora care nu trec prin viaţă ca gâsca prin heleşteu. De aceea rechinii vor fi mereu marii prădători, fiindcă au plevuşcă ieftină de aruncat la înaintare.

Dacă în cazul femeilor avem anumite preferinţe sau pretenţii, cu berea treaba stă altfel. Începând de la faptul că începem arta degustării de la o vârstă fragedă…

 …şi o continuăm…

…până ajungem…

…ne întrecem pentru ea…

…ne facem încălzirea pentru o noapte “furtunoasă”…

…ori pentru nişte gambe arătoase…

…produce cel mai rapid şi colectiv show de streap-tease…

…cu toate că încearcă şi alţii să ne ia exemplul…

…suntem inegalabili fiindcă o făceam şi atunci…

…si credem cu tărie că doar ea poate…

Pot părea naiv când afirm aceste lucruri însă chiar mai credeam în Bunul samaritean. Treaba constă în…dar mai bine expun parabola prin cuvintele membrului nr.: 109,728
de pe roportal.ro:

“In parabola bunului samaritean Isus a ilustrat intr-un mod pragmatic ce inseamna datoria omului (vecinului, strainului) fata de semenii lui. Exista o limitare in oricine care incearca sa ajute in jur pe ceilalti. Nu poti sa-i ajuti pe toti oricat ai vrea. Insa poti sa faci ce poti cu puterea ta sa ajuti un om in nevoi, om care ti-a iesit “in cale”, in drum. Sa ajuti pe cineva si sa-i ameliorezi suferinta e ca si cum ai vrea ca cineva candva sa te ajute si pe tine. Indiferent daca persoana in cauza e un strain, din alta tara, de alta religie, culoare a pielii etc. simbolistica parabolei bunului samaritean este tocmai faptul asta. Adica oricine care vine in legatura, in relatie cu un om in suferinta, intr-un mod fizic, psihic sau spiritual trebuie sa-l ajute fiindca omul devine un vecin pentru tine. E ca un frate, ca un apropiat. Datoria omului de a-si ajuta semenii nu consta numai in ajutor material. Sa ajuti un vecin/frate fizic e bine, sa-l ajuti mental si moral ca sa-l faci sa se ajute singur e si mai bine si sa-i dai constiinta divina si eliberarea din ignoranta prin trezire spirituala e cel mai bine. Trebuie sa-ti ajuti “vecinul” in functie de criteriile astea. Depinde de constiinta fiecaruia.”

Cam asta ar fi ideea. Am avut norocul de a întâlni o astfel de persoană…cel puţin aşa credeam. N-aş fi avut nimic de reproşat, ar fi culmea. Dar, dacă în acest context, “sponsorul” te-ar vorbi încolo şi încoace cum că profiţi de bunătatea lui prin simplul fapt că-i expui nevoile tale şi-l “obligi” practic să te ajute, ce aţi simţi?

Există un sâmbure de adevăr în faptul că, uneori, speri să fii ajutat, măcar cu o încurajare. Dacă şi financiar, cu atât mai bine. Însă toată mărinimia gestului îşi pierde sensul atunci când eşti trecut în rol de cerşetor care întinde mâna, chiar ostentativ, spre a fi servit. Devine o Fata Morgana ce spulberă trăiri. Aşa cum de la iubire la ură este doar un singur pas, cred că şi de la respect la respingere (ca să fiu blând) distanţa e cam la fel. Opinia persoanei cu dare de mână poate fi adevărată însă trebuie să pui în balanţă şi caracterul persoanelor pentru care te faci util, destinaţia “ajutorului” şi alte asemenea aspecte…Dacă în urma acestei analize ajungi la concluzia că nu a meritat…asta e. Reconsideri situaţia şi faci ceea ce crezi de cuviinţă. Oricum, nu expunând problema într-un cerc mai larg. Nu cred că e corect faţă de nimeni. Nu ştiu dacă e cazul în speţa de faţă. Eu unul nu consider că ar fi. Dimpotrivă.

Viaţa merge înainte, respectul nu se pierde, durerea interioară însă…