Trădarea cocoşilor de rasă

Răsfoiam astăzi impasibil paginile online ale jurnalelor naţionale. Nimic nu părea să-mi modifice starea relaxată şi absentă. Când totuşi…am descoperit, prin alţii, trădarea. Trădarea pe filieră franceză, trădarea cocoşilor de rasă. Căci aşa îmi place să-i numesc pe francezi când vine vorba de artă culinară. Pentru mine rămân acei “chef”, “maître” care au dus simpla modalitate de a găti pe culmile rafinamentului.

Bucătarii au rămas aceeaşi, faima lor continuă să strălucească prin stelele Michelin şi restaurantele cu preţuri astronomice. Nu acelaşi lucru pot afirma despre “hexagonalii” de rând. Or fi intrat ei în hora europeană sau transatlantică dar să piardă contactul cu arta culinară atât de puternic, nu mă aşteptam. Despre ce e vorba? Monstrul american cu nume de sorginte britanică, McDonald’s, a dat iama în ţara scăldată de apele cristaline ale Mediteranei precum buruienile în lanul de maci. Şi-a întins tentaculele ca o moluscă cefalopodă şi a împânzit Franţa cu peste 1140 de locaţii fast-food. Nu ar fi o mare problemă însă cu această reţea francezii sunt pe locul secund în lume după ţara mamă a Mac. Tocmai ei? Dintr-atâţia candidaţi? Vina principală o poartă, pare-se, lipsa timpului liber. Cu banii nu e chiar o problemă din moment ce media pe tură de fast-food este de 15 dolari. Spre comparaţie, în SUA abia atinge 4 verzişori. Mă enervează la culme că au cedat atât de uşor asaltului hamburgerilor având la îndemână atâtea contraargumente gustoase. Şi pricepute mâini care să frământe cargolada spre exemplu. Acea mâncare din Pirinei, care îmbină armonios melcii, cârnaţii şi cotletul de miel în arome de viţă de vie. Probabil foie gras îşi aşteaptă sentinţa alături de brânzeturile specifice. Bine că mai supravieţuiesc vinurile de Champagne sau Burgundia. Vive le Chardonnay! 

Sper din tot sufletul să mai apuc o masă pe malurile Loirei. M-ar întrista la culme ca somonul proaspăt asezonat cu ciuperci şi sparanghel să nu mă aştepte.

Despre unul dintre efectele ciclului menstrual

Am depăşit de multişor cifra de 7 miliarde de persoane rezidente ale acestei planete. Împărţiţi în cele 4 zări ne dezvoltăm acumulând zestrea de cutume a spaţiului natal sau de adopţie. De aceea există nenumărate idei, curente şi culte pentru că suntem diferiţi. Am fost dintotdeauna, suntem şi vom fi partizani ai anumitor concepţii, neacceptate unanim. Acum că am aberat suficient pe temna diversităţii să trec şi la ceea ce mă împinge de la spate în scrierea acestui post…

Căsătoria între persoane de sex opus, adică normală, are acceptul majorităţii culturilor şi cultelor. Persoanele care se îndepărtează de la acest legământ, rămânând celibatare, au motivele lor. Diverşi, de la dorinţa de a gusta libertatea fără îngrădire, la teama de sex oral, iubirea faţă de carieră şi tot aşa, factorii inhibatori nu pot fi ignoraţi. Când însă am auzit o versiune mai stranie, dacă nu bizară de-a dreptul nu am putut rămâne impasibil. Citiţi aici…

Vă vine să credeţi sau nu, ciclul menstrual în forma lui pură, lăsat de natură sau Divinitate, poate fi un îngrăditor al căsătoriei. Are efecte dăunătoare asupra încheierii unei căsătorii. Cel puţin aceasta este credinţa unei domnişoare aflate în apropierea celei de-a treia decade a vieţii. Motivul pentru care nu acceptă în ruptul capului să pună semnătura pe un certificat de căsnicie ar fi ruşinea de a îi mărturisi eventualului viitor soţ, în fiecare lună, că i-a sosit ciclul menstrual!!! Senzaţional, Dan Diaconescu ar face o seară pe cinste cu o asemenea persoană. Dar nu e totul. Mai are încă un motiv. Sunt două în total, mari şi late. Cum credeţi că ar avea curajul distinsa domnişoară să se prezinte în faţa bărbatului nemachiată dimineaţa, natural, când seara el o vede aranjată, fardată, dichisită!?!

Să mai susţină cineva că le-a auzit pe toate şi nimic nu-l mai poate surprinde! Cred că alte cuvinte ar fi de prisos…

Băi tomnatice

S-a dus vara românească cu arşiţa ei cu tot. Au plecat zilele de vacanţă când singura preocupare era semnarea condicii la ştrandurile cu apă binefăcătoare. S-au închis decolteurile şi fustele atât de scurte încât se identificau cu dosurile în nuanţe vergeturii ale domnişoarelor. Dar nu pentru toată lumea. Nu mă refer aici la norocoşii care îşi pot bălăci trupurile în apa termală specifică vestului ţării. Vorbesc despre grupurile de politicieni aflaţi în campanie electorală. Pentru ei sezonul estival abia s-a deschis. Băile de mulţime sunt cele mai atractive. Nimic nu se poate compara. Să te scufunzi în marea nesărată a gloatelor cu ochii cât ceapa după mutre de demnitari face bine la voturi. Chiar mai poţi fraieri unii loviţi de naivitate precum Ron Sparks de piciorul lui Ignashov. Condimentate cu vorbe de duh aruncate de câte vreun profesor de grad secund nemulţumit de salariul indecent, periplurile tomnatice sunt sarea şi piperul chefurilor politice. Întotdeauna se găseşte o replică, mai mult sau mai puţin adaptată momentului, mereu există cineva care să urle mai tare decât eventualii oponenţi.

Câştigători în plimbările pe estradele localităţilor vizitate, politicienii sunt eterni perdanţi în lupta cu aplicarea promisiunilor. O luptă pe care n-o vor câştiga decât atunci când Pământul îşi va opri mişcarea de rotaţie înjurul axei proprii. Adică niciodată sau atunci când va fi mult prea târziu pentru a mai conta. Revenind la băile noastre, cura de toamnă face deliciul cetăţenilor. Este practic singura perioadă din cei patru ani când îi poţi vedea “live” pe artizanii legilor autohtone. Pe indivizii care ne-au adus în pragul deznădejdii, al disperării, sărăciei şi mizeriei. Cu toate acestea singura sufocare este aceea din dragoste, de parcă toate relele ar fi uitate la apariţia “marelui conducător”. Oricare ar fi el. Lumea e prea sfioasă, prea nedreaptă cu ea însăşi, acceptând să înghită încă patru ani de jaf pentru o strângere de mână. Natura umană…    

Accept faptul că e greu să ai o soluţie democratică de sorginte paşnică pentru a putea înlătura un regim falimentar, dar ignorarea prezenţei canaliilor dornice de voturi poate fi o soluţie. Discursul liderului politic de pe o scenă suspendată deasupra unei pieţe goale mi s-ar părea o formă adecvată. Poate fi sufocarea pe care le-o dorim în clipa când lipsa leilor aduce lacrimi pe chipurile celor dragi. Vă urez succes tuturor celor care sunteţi pe traseul “băilor” de toamnă. Hai să lăsăm “ştrandurile” goale, fără apă, fără suflete, fără nimic…

Frânturi de apocalipsă

Băbuţele mironosiţe cu scaun “închiriat” în lăcaşul de cult duminical şi traseu prestabilit săptămânal înspre locul de veci al bărbatului defunct au de ce să se teamă. Încrâncenarea bătrânelelor posesoare de baticuri înflorate, de a se îngriji cu atenţie de mormintele familiei, poate păli în faţa unor noi reguli ce s-au ivit la orizont. Deocamdată doar în Anglia dar suflul bate înspre bătrânul continent.

Despre ce este vorba mai exact? Într-un cimitir din insulă s-a interzis “decorarea” locului de veci cu mai mult de un buchet de flori. Cine încalcă această regulă va fi aspru deposedat de surplusul floral. Toată această tevatură nu pentru că administratorului nu i-ar plăcea garoafele, de exemplu, ci fiindcă acestea îi încurcă pe grădinarii angajaţi întru păstrarea unei curăţenii exemplare. Nu mă pot pronunţa asupra utilităţii unei astfel de găselniţe. Nu consider însă că a împiedica pe cei dragi să-şi aducă omagiul celui decedat, fie şi prin buchete de flori, constituie un pas înainte în menţinerea ordinii. Dacă nu ar fi plini de whisky şi bere neagră, angajaţii s-ar orienta mai bine în spaţiu scăpând de ”pericolul” de la capul crucii. Deh, englezii şi metehnele lor.  

Mă şi văd pus în faţa unei asemenea situaţii pe tărâm roş-galben-albastru cu nuanţe fino-slave. Mineriadele din ‘90-’91 vor fi simple fâsuri în faţa revoltelor de stradă fără precedent declanşate de tagma femeilor trecute de 50 de ani. Ţara va intra într-un colaps fără de sfârşit iar starea marţială nu va putea face faţă asaltului gospodinelor cu poale. Atunci să vedeţi situaţii la limită şi nu acum. Partidele politice ar înceta să mai existe, sindicatele ar fi doar o amintire suavă iar palatul Victoria o simplă ruină în bătaia umbrelelor şi fusurilor. Ce referendum pentru Parlament, număr de membri şi alte asemenea? Va fi o luptă pentru supravieţuire a celor care ar fi putut accepta o asemenea mârşăvie. Nu va există gaură de şarpe în care să se ascundă din calea hoardelor cu părul despletit şi iubitoare de moaşte pentru consum laic.

Atenţie legiuitori, Apocalipsa poate fi mai aproape decât credeţi! 

 

Umor de doi cenţi

Mare veselie în lumea chibiţilor din jurul fotbalului. Toată lumea râde cu gura până la urechi de păţania unuia dintre cei mai reprezentativi portari ai ultimelor decenii în Germania. Veteranul Jens Lehmann a fost făcut “măgăruş” de un copil de mingi din Nemţia. S-a dus bietul om în grabă să ia mingea pentru a o repune în joc dar copilul de mingi a aruncat-o peste el în hazul general al spectatorilor, reporterilor şi oficialilor.

Nu prea îmi vine să râd văzând că un puşti supraponderal şi lipsit de vreun dram de inteligenţă îşi bate joc de un om matur în primul rând. De un fotbalist realizat care a apărat de nenumărate ori prestigiul ţării în care locuieşte piticul grăsan, în al doilea rând. De activitatea pentru care a fost pus la marginea terenului şi pe care nu o îndeplineşte la modul normal, în al treilea rând. Dacă era nevoie de măscărici probabil părinţii îl îndrumau spre lumea circului. Chiar dacă fotbalul este un circ la vârsta lui nu e cazul.

M-aş fi bucurat ca, ajuns la vârsta maturităţii complete, portarul de aproape 40 de ani să fi avut amnezie temporară şi să-i aplice vreo două şuturi în dos puiului de neamţ. Aşa ca de la tată la fiu, să-şi vadă lungul nasului. Sunt convins însă că toată lumea l-ar fi condamnat, ar fi ajuns pe toate televiziunile şi posturile de radio omul negru, “eroul” negativ, barbarul. Victima ar fi devenit automat puştiul cu prea multe şunci la activ. Dar nu s-a întâmplat asta şi Lehmann a ajuns bufonul etapei, puştiul erou local iar păţania, izvor de umor nesărat. Cam aşa merg treburile într-o lume considerată civilizată, normală. Hazliu, ce să mai!

Ispita din parc se lasă cu…sechestrare

Multora dintre noi ne vine greu când subţirimea financiară se instalează ca iedera pe casele din cărămidă. Unora însă le vine foarte greu. Atât de greu încât nu-şi mai permit nici măcar o târfă, iar de vreo consoartă nu poate fi vorba.

Ştiţi care-i legătura între musculosul de mână dreaptă şi un individ din Hong Kong? Pofta de a face sex neprotejat. Măcar distinsul domn de desupra şi-a tras un braţ de-l ridiculizaază pe Iron Oncescu fără probleme. Cu tipul asiatic treaba e mai cu cântec. Ăla şi-a ales parteneră de futai o distinsă bancă. Da, de aia lemnoasă, cu spaţii între scânduri. Micuţul nostru şi-a zis că exact acel spaţiu gol este ideal pentru o partidă de amor nocturn. Zis şi făcut, numai că banca n-a prea fost de acord cu violul ad-hoc gândit de sinistrul personaj masculin şi l-a pedepsit într-un stil caracteristic. I-a sechestrat fără menajamente penisul şi nu i-a mai dat drumul decât după intervenţia forţelor medicale special antrenate în cazuri deosebite.

Amatori, fiţi cu băgare de seamă: tentativa de viol asupra unei bănci se pedepseşte conform legilor naturii cu un penis captivus ca la carte.

Cetăţean sub scutul antirachetă

Mă simt sigur cum n-am mai fost vreodată. Imaginaţi-vă, am intrat sub protecţia scutului antirachetă gândit de americani. Ca să ne confirme acest fapt inimaginabil, ditamai Joe Robinette a poposit pe meleagurile membrei U.E. în miezul toamnei. Întâlniri peste întâlniri în care s-a realizat chiar refixarea poziţiei geografice a României. Extraordinar, nu mai suntem în est. Adevărat, mai avem puţintel până în centru, dar suntem pe drumul cel bun. Mă simt de-a dreptul onorat că a trebuit să vină Biden până în străfundurile Europei pentru a ne repoziţiona. Asta da realizare.

Acum nu trebuie să ne imaginăm că totul merge perfect. Da de unde! Păi nici chiar aşa. Băieţii de la Washington ne jură cu mâna pe steagul înstelat că ne sunt prieteni. Dar, frate, frate însă brânza-i pe bani. Sau pe vize. Nu cumva credeaţi că vom ajunge atât de uşor în SUA fără vize. Dimpotrivă, tărâmul făgăduinţei e tot mai departe. Ţinând cont că rata de respingere la Visa Waiver pentru noi este de 26,3% în condiţiile în care pragul maxim de refuz se situează la 3%, aş afirma că este îngrozitor de departe. Expresia peste mări şi ţări pare blândă în contextul dat. Continuaţi-vă visul american în linişte (cei care-l aveaţi) că pacea-i eternă în direcţia aceasta.  

Să fim serioşi. Căcănarii de Virginia, Missouri şi ai altor state federale îndepărtate au cu totul alte preocupări. Numai noi le-am mai lipsi într-o ţară umplută la refuz de toţi mojicii mondiali şi savanţii momiţi cu verzişori pătaţi iremediabil de sângele atâtor nevinovaţi. Le ajunge să-şi caute terenuri propice instalării bazelor militare şi să simtă limbi româneşti dornice pe dosurile lor împuţite. Este clar că nici un prosop, indiferent de materialul din care este făcut, nu poate oferi senzaţiile specifice papilelor gustative.

Pe de altă parte nu pot fi atât de naivi încât să ne primească cu braţele deschise cât timp au exemplul “fraţilor” europeni în ceea ce ne priveşte…

Explicit, nu-i aşa?

Baloanele pot dăuna grav…heterosexualităţii

Culturile de trifoi sunt propice pământurilor “obosite” de recoltele de porumb sau grâu. Datorită potenţialului de afânare şi regenerare este bine ca, din când în când, orice gospodar iubitor de glie strămoşească să însămânţeze această plantă din familia leguminoaselor. Având şi “statutul” de furajeră, împuşti 2 vidre dintr-un foc. Trifoiul are, în opinia unora, calitatea de aducător de noroc. Numai că este absolut necesară prezenţa a 4 foi, pentru ca norocul să poposească în viaţa respectivului.

Care ar fi legătura între trifoi şi orientarea sexuală? Una strânsă. Pare-se că dacă nu ai noroc să întâlneşti un astfel de trifoi, ai toate şansele să porţi chiloţi cu aţă-n fund şi să-ţi ondulezi buclele la coafor. Toate astea fiind posesor de penis. Ceea ce dăunează grav sănătăţii anusului propriu. 

Bun, dar care ar fi legătura între trifoi, orientarea sexuală şi un balon?

Una clară. Dacă se întâmplă să ai ghinionul de a lua un balon surpriză ca în scenariul de mai sus şi să ajungi să-ţi placă? Dăunează în mod cert normalităţii sexuale. Cam aceştia sunt paşii care te pot da la o parte de pe drumul hererosexualităţii.

La cumpăna ofertei

Mă declar un împătimit al mersului la cumpărături. Nu sunt o romantică domnişoară suflând în batistă la poveştile siropoase şi aşteptându-l pe Făt Frumos cu paloşul cât mai gros (şi lung) dar pot concura cu orice shopaholicăăă. Nu aleg locaţia, nu contează că e supermarket, tarabă, mall, ABC de cartier sau piaţă de vechituri. Marfă să fie…că de bani, vorbim altădată. Cred că divinitatea m-a înzestrat cu două mâini pentru a scotoci printre umeraşe şi haine vrac, raioane de mezeluri ori bricolaj. Altminteri îmi hărăzea doar una, ştiţi voi pentru ce

Ce am observat prin periplurile mele a fost multitudinea de lucruri care nu-mi sunt necesare. Nu mă refer la lucruri specifice vreunei meserii sau vocaţii speciale. Vorbesc despre obiectele de natură casnică (ca să le categorisesc pe toate în una – ofertă specială, ce mai), tipice oricărei locuinţe normale. Văd atâtea lucruri ciudate încât mi se pare că sunt comandate special pentru a umple rafturile giganţilor cash&carry şi nu pentru a fi vândute. De la vesela configurată în mii de forme, unele făcându-te să crezi că ai lua masa într-un ozn până la încălzitoare de mină de pix, găseşti orice. Inutile dar ghiduşe, groteşti ori banale, mărfurile din zilele noastre au configurat apogeul inutilităţii.

Un alt aspect este legat de diversitatea năucitoare. Ne-am dorit întotdeauna să avem de unde alege în funcţie de formă, culoare, textură, dimensiuni şi aşa mai departe dar s-a ajuns într-un punct în care clachezi. Paradoxal, dar adesea îmi doresc să am ca arie de selecţie nu mai mult de două-trei exponate. Aşa n-aş zăbovi jumătate de oră între 23 de nuanţe de verde ale vreunui tapet, de exemplu. Luând exponenţial necesarul de cumpărături, ajung să observ că afară e deja noapte iar eu sunt acolo dinainte de amiază. Mai mult, o treabă de genul o puteam rezolva în mai puţin de o oră.

Ce ţi-e cu firea umană, nicicum nu suntem mulţumiţi. Când e soare, de ce nu plouă, arşiţa verii de ce nu-i înlocuită de fulgii omătului hibernal, canadiana am schimba-o imediat cu un maieu iar cizmele cu balerinii. Şi viceversa. Afurisită treabă. V-aţi prins, totul e din vina super-hyper-ultra-giga-terra-marketurilor. În fine, trebuie să dau o fugă până la mall că e ziua reducerilor la electrocasnice. Nu acesta este motivul pentru care e musai să ajung cât mai repede. Studierea inamicului din interior e cea mai bună metodă de a-ţi pregăti tactica ))

Printre trenuri deraiate şi autogoluri

Chiar dacă sunt înconjurat de familie, cărţi, ziare, internet şi televiziune ajung uneori să mă plictisesc. Deh, baiul omului fără bătăi de cap, servici sau studii în desfăşurare. Nimic nu pare interesant, deosebit, lumea e de un alb-negru frustrant. În loc să-mi pun mintea la contribuţie pentru a crea ceva constructiv sau aducător de suport financiar o lălăiesc într-un dolce far niente de kilogramă. Belesc ochii prin site-urile de ştiri politico-sportive, mănânc deci nu slăbesc, fac pe fochistul amator la centrala casei. Am şi momente speciale concretizate în statutul de doică unică oficială pentru fiul meu, trei zile pe săptămână, înainte de masă. Sunt ocupat nu glumă. Ambiţia e mai străină de mine decât ploaia pentru deşertul Atacama. Mă complac într-o situaţie de căcat printre trenuri deraiate şi autogoluri. 

Apropo de trenuri deraiate. E sezon la astfel de evenimente. De când am ieşit din uterul mamei n-am auzit de o asemenea cavalcadă de ciocniri între marfare, deraieri, accidente tipic feroviare. S-a cam ştirbit legenda cu siguranţa pe calea ferată. Peste toate acestea domnesc autogolurile. Oricine, oricând, oricum îşi bagă mingea-n propria poartă. Loviţi de senilitate temporară, băieţii uită în care parte atacă şi ţin musai să-şi treacă numele pe lista marcatorilor. Să fiu multimilionar în pule botswaneze dacă nu e o conspiraţie între mecanicii de tren şi fotbalişti. Aceste persoane fac orice pentru a duce de râpă normalitatea. Poliţia, securitatea, forţele speciale, extratereştri, mă auziţi?

S-a scurs o zi şi n-am mai suportat să văd umilinţa la care sunt supuşi ai noştri la fotbal. Da, acelaşi sport damblagit, inutil şi de toată jena. Nu înţeleg de ce dracu mă mai uit. Probabil de plictiseală. Doar că nu reuşesc decât s-o acutizez cu asemenea partide. Drept dovadă revin la tastatură şi bag serii de inepţii bloguistice în speranţa că vreo editură mă va remarca. Aşa că profit şi de această ocazie şi, fără a fi lipsit de modestie, declar sus şi tare că le am cu ordinea şi curăţenia. Dacă este nevoie de îngrijitor, femeie de servici, portar sau toate trei, aici mă găsiţi. Lăsaţi un comentariu pe post de bip şi eu o să vă contactez negreşit. Cu mulţumiri, al dumneavoastră fidel…eu.